Patriotismul gastronomic
Alţii ştiu. Alţii au la activ comercializarea tradiţiilor, cunosc şi folosesc din plin chiţibuşurile care stau la baza unui turism înfloritor. Adică deţin arta exploatării curiozităţii şi nu se sfiesc să abuzeze de ea, exploatînd nu doar dorinţa retinei sau a neuronului de a înregistra locuri noi, de a asimila tradiţii şi fragmente de cultură diferite, ci şi de a "hrăni" imboldul curiozităţii culinare, de a oferi şi papilelor gustative o aventură gastronomică. În străinătate, de multe ori, această aventură poartă pecetea "specialităţilor tradiţionale" servite în restaurantele "de fiţe", mîncăruri care au aparţinut odinioară celor săraci, şi nu elitei de obraze fine. Paradoxul este că tocmai aceste feluri de mîncare considerate a fi pe vremuri "ordinare" sînt azi comercializate turistic şi promovate la preţuri piperate ca "speciale", accesibile prin reclamă doar buzunarelor generoase. Bunăoară, în Austria, într-o staţiune de schi, am avut şansa (financiară) de a mînca, într-un restaurant foarte scump, "specialităţi tiroleze". Specialităţile erau de fapt mîncăruri foarte simple, iar mîncarea de odinioară a muntenilor, pregătită din "ce se găsea prin casă", era prezentată azi în meniuri elegante de cinci stele în formula comercială de "frîntură de autentic" sau "pagină de istorie". Printre altele, o asemenea "frîntură" de autentic era "Spätzle mit Käse". Adică un fel de găluşti din făină, fierte în apă, peste care se adăuga brînză rasă. Bineînţeles, asemenea "specialităţi" erau cu mult mai scumpe şi mai căutate decît şniţelul vienez cu legume gratinate în unt şi stropite cu vin. Alt exemplu: în Franţa, chiar în centrul oraşului Strassbourg, într-un restaurant frecventat de parlamentarii europeni, delicatesa culinară este "Sauerkraut", o specialitate care costă în jur de 40 de euro, fiind cu mult mai scumpă decît o salată cu fructe de mare sau una de crudităţi garnisită cu cinci feluri de brînză. "Sauerkraut" este de fapt ciolan pe varză. Complexul de inferioritate culinară La noi lucrurile stau exact pe dos: în loc de a o promova, mîncarea tradiţională este parcă desconsiderată, nevenindu-ne a crede că este îndeajuns de bună pentru a satisface gusturile fine ale unui turist. De exemplu, prin sate, unde întotdeauna un turist, fie el din Monte Carlo, fie din Bucureşti, e văzut ca un "domn", predomină acest "complex de inferioritate", care îi obligă pe proprietarii de pensiuni să scoată pe masă produse de "supermarket" sau să gătească lucruri migăloase, reţete preluate de la străini, din reviste sau emisiuni de televiziune. În Horea, de exemplu, un sat european din Munţii Apuseni, care de altfel şi-a cîştigat renumele de "european" prin conservarea tradiţiilor, cele culinare sînt parcă dosite, departe de masa turistului. Aici, deşi patroana pensiunii unde am poposit este o bucătăreasă desăvîrşită şi deşi masa cu care ne aştepta ar fi dat pe spate şi un Lucullus mofturos şi plin de capricii (doamna petrecuse vreo două zile în bucătărie pregătind şapte feluri de mîncare), nici un fel de mîncare de pe masă nu era neaoş. Adică am mîncat pizza (fantastică, de altfel, dar pizza), ficat de pui cu sos de tzatziki (a cărui origine, deşi încă disputată între greci şi turci, n-are nimic de-a face cu peisajul culinar românesc), şniţel (vienez), iar prăjiturile... deşi cu un aspect şi savoare demne de orice laborator simandicos erau... savarine şi tortă cu ness. Cu burţile pline, i-am întrebat la finele festinului pe proprietari despre meniu. Au mărturist că, în mod normal, la ei, în familie, zilnic se mănîncă la primul fel ciorbă acrită cu zeamă de varză. Apoi, de multe ori, ghiveci cu carne, foarte des mămăligă cu brînză, ceapă şi slănină, iar ca dulciuri, plăcintă cu mere sau cozonac. Pe noi însă au încercat să ne facă să ne simţim... ca "acasă". Acelaşi gen de ospitalitate am descoperit-o şi în Şinca. Alt loc, însă aceeaşi mentalitate. Aici, în loc de bucate tradiţionale am fost serviţi întocmai ca "acasă", cu salam de vară, "cîrnaţi Angst" şi "brînză Dorna", toate cumpărate de la magazinul mixt al satului. Şi totuşi... patriotismul culinar? Bineînţeles, am întîlnit şi bucatele tradiţionale promovate în stilul "Spätzle"-ului tirolez sau al "Sauerkraut"-ului alsacian. Curios însă, trasînd această mîndrie, acest "patriotism" culinar pe un fel de hartă a "bunăstării" regiunilor, mi-am dat sema că promovarea bucatelor tradiţionale creşte direct proporţional cu nivelul de trai al locuitorilor. Astfel, dacă în satele sărace oamenii se dădeau peste cap să gătească reţete ca la "alţii acasă", în regiunile mai bogate, cu locuitori înstăriţi, am reuşit să mîncăm, în sfîrşit, slănină de casă, şorici, bulz românesc sau o minunată ciorbă de fasole. O delicatesă intrată de fapt şi în Guinness Book este şi balmoşul, o mîncare - spun localnicii - originară din satul Mihai Viteazu. Este vorba de un soi de mămăligă făcută din smîntînă, mălai şi făină. "Ne-am gîndit că, dacă tot avem ceva autentic, trebuie să-l promovăm" - a mărturisit primarul satului, povestind cu mare mîndrie, la o porţie de balmoş mic, despre balmoşul mare, cel mai mare din lume, cîntărind 510 kilograme. Tot satul a participat atunci atît la pregătirea, cît şi la mîncatul balmoşului. Mîndria locală nu s-a oprit aici. După mămăliga uriaşă, prinzînd gustul turistico-gastronomic aducător de renume şi bani, localnicii au mai dat o lovitură: cea mai lungă funie de ceapă din lume. Şi nu e vorba de orice ceapă, ci de "celebra" ceapă roşie de Mihai Viteazu, care stă răsfirată pe la porţile caselor, de-a lungul drumului... "Cea mai dulce ceapă" din lume, numai puţin iute şi cu foi teribil de suculente. (Şi ce să povestesc, pînă nu o gustaţi cu niţică brînză şi palincă, tot degeaba.) Asemănătoare mîndriei cepei, am întîlnit mîndria castanelor din Topeşti, un alt deliciu culinar promovat de localnicii unui sat de pe lîngă Tismana, produs pe care îl laudă, realmente, de dimineaţa pînă seara. Pentru că, dacă dimineaţa primeşti dulceaţă de castane, la prînz eşti servit cu piure de castane, iar seara, la o butelcă de must, invitat să ronţăi castane coapte. "Româneasca" ruladă de pui cu caşcaval şi ciuperci Nu ştiu care este resortul magic al promovării bucatelor româneşti, de ce unii se fălesc, iar alţii se feresc, de ce unii transformă mămăliga în campioană mondială, iar alţii o dosesc ca pe fata slută, săracă şi urîtă, de care maşterei îi e ruşine în faţa "mosafirilor". Fapt este că deunăzi la o emisiune culinară, într-o producţie britanică despre bucătăria românească, într-un decor pitoresc aparţinînd unui sat de pe lîngă Braşov, a apărut o doamnă în vîrstă, Maria, îmbrăcată în costum tradiţional, cu basma roşie pe cap, înconjurată de natură verde şi legume proaspete. Plină de emoţie şi încîntare, Maria s-a apucat să gătească o neaoşă... ruladă de pui cu caşcaval şi cu ciuperci. Fără îndoială, un real patriotism gastronomic, gătit însă ca la alţii acasă.