Patriarhul Pittiş (2007)

(Ruxandra Tudor) Credincioşii care nu suportă dezbaterea sînt sfătuiţi să nu citească mai departe. Conţinutul poate cuprinde teze eretice şi afirmaţii hazardate care îţi fac automat rezervare la un loc în iad. Asta în ipoteza în care el există şi în altă parte decît aici, pe Pămînt. La o săptămînă distanţă, televizoarele noastre s-au umplut de cîntări. Două feluri de cîntări, aflate, cel puţin ca formă, la 1000 de ani distanţă. De la Generaţia Bizanţ şi pînă la Generaţia Beatles, înmormîntările Patriarhului şi Actorului ne-au adus aminte, pînă la urmă, unde e spiritul şi unde e forma. Veşti proaste pentru Ortodoxie: spiritul e într-un actor păcătos. Harul e la el, harul acela care îţi mişcă sufletul nu pentru că ţi-e teamă de iad şi de bătrîneţe, ci pentru că ţi-e frică să mori înainte să înţelegi viaţa. Trăirea mistică vine din versurile unor poeţi păgîni, pe care ţi-i aduci aminte datorită lui. Iar comuniunea spirituală cu semenii, atîta cît mi s-a întîmplat vreodată, o ştiu dintr-o sală de teatru, nu dintr-o biserică. "Bulandra", nu Sfinţii Constantin şi Elena. I-am cunoscut pe Pittiş şi pe Teoctist cam în acelaşi timp. Cineva m-a dus la Poezia muzicii tinere, prin 1985. O sală întunecoasă, plină-ochi cu puştani, încărcată pînă la refuz cu libertate, sufocată de muzică şi de sens. Versuri de Whitman, Lennon, chiar şi Păunescu (acel Păunescu, ediţie limitată şi revoltată din tinereţe). Muzica, de la Beatles la Steve Miller Band. Bucăţele de hîrtie trimise Moţului cu cine mai ştie ce naivităţi pe care el le citea cu aerul unui Moise care tocmai a primit Tablele Legii. Cornete de hîrtie înfipte în părul lui creţ, pe care le lăsa acolo, ca semn al frăţiei cu noi, musii de pe nava Libertatea, niciodată lansată la apă... Cel puţin nu atunci, nu în anii ’80 ai adolescenţei mele. Şi totuşi, Pittiş şi alţii ca el au pregătit generaţia decreţeilor pentru contactul cu Libertatea şi Occidentul. Pittiş ne-a arătat unii altora. Ne-a făcut să înţelegem că sîntem împreună şi că ne datoram totuşi ceva. Miezul experienţei de la PMT a explodat într-o altă trăire, în 1989. Nu zic că Pittiş ar fi fost vreun disident sau organizator al vreunei revolte - propunerea lui era mai degrabă să contemplăm sistemul din exterior, cu dispreţ, decît să încercăm să ne luptăm cu el. Pittiş era un evazionist, nu un Che Guevara. Un evadat care se întoarce în puşcărie să tragă şi pe alţii după el. Un zeflemitor, nu un autor de programe. Şi totuşi, Pittiş a fost unul dintre motivele pentru care sistemul, în interior, devenea poros, cu buzunare mari de aer în care trăiau deja, în libertate, viitorii cetăţeni ai unei ţări (să zicem) libere. În aceeaşi epocă am aflat şi de Teoctist. Într-o seară de Crăciun, cînd împreună cu bunica, în casa ei de la ţară, am pus pe perete calendarul ortodox pe anul 1987. Acolo am remarcat pentru prima oară numele patriarhului cel nou: Teoctist. Atît. Nimic mai mult, nimic altceva. Nimic, nimic, nimic. Sau, staţi aşa: nu cumva acela a fost primul an în care referirea la conducătorii lumeşti a apărut şi în calendarul ăsta - cel mai răspîndit material scris al Bisericii? Acum cîteva zile, un amic îmi propunea să facem un sondaj în presă: unde merge Teoctist, în Rai sau în Iad? După o săptămînă, nici nu mai e nevoie de aşa investiţie: ştim sigur că merge în uitare, tocmai pentru că n-a atins sufletul nimănui. Pittiş, în schimb, care şi el va fi uitat, rămîne cumva să mai trăiască o vreme în generaţia mea şi poate şi în cîteva cuvinte pe care le spunem copiilor cînd se fac destul de mari să înţeleagă: "E mai bine să fii liber, decît bogat. E mai bine să te uiţi, decît să cumperi. E mai bine să visezi, decît să fii visat". Nu l-am citat pe Pittiş. Dar n-aş fi putut să scriu vorbele astea fără el. Fără Nichita, Barbu, Bacovia, Cărtărescu sau Dinescu. Ei sînt preoţii generaţiei mele. O generaţie atee, care se preface acum, cu maximă ipocrizie, c-ar crede în Dumnezeu. Hai să fim serioşi! Dar nu sumbri - ne-ar bate Pittiş obrazul... (Dilema veche nr. 183, 9 august 2007)