Patologie magică și ritualitate iatrică în complexul Gurbanului rudăresc
Prolog. Rudarii şi obsesia etnologică a originilor
Rudarii sînt o populaţie românofonă panbalcanică, constituită în comunităţi preponderent rurale, dispersate pe un teritoriu vast: România meridională (Muntenia şi Oltenia), Bulgaria, Grecia septentrională, Serbia (la sud de Dunăre), Albania. Băieşii/băiaşii (< baie, mină), izomorfi din punct de vedere etnic, sînt răspîndiţi îndeosebi în fostele provincii ale Imperiului Habsburgic: Transilvania meridională, Ungaria orientală, Croaţia septentrională şi de est, Bosnia, Serbia (Vojvodina), Slovacia (est şi sud), Ucraina (Transcarpatia). În Moldova, rudarii apar cu numele de albieri.
O mare parte a cercetărilor etno-antropologice româneşti asupra rudarilor a fost blocată, vreme de decenii, în chestionarea istoricistă a etnogenezei acestei populaţii. Intenţionalitatea ideologică a cercetării era evidentă, atunci, ca şi acum. În epoca socialistă, nu se scria despre rudari, aşa cum nu se scria despre ţigani, în contextul naţional-comunismului din deceniile şapte-opt. Ulterior, în perioada postsocialistă, cercetările asupra rudarilor au fost absorbite, din raţiuni politice şi financiare, de romani studies, care devin hegemonice în contextul dezvoltării unilaterale, cu intenţionalităţi ideologice, a antropologiei etnicităţii din Europa Centrală şi de Est.
Întrebările predominante ale cercetătorilor, mai vechi sau mai noi, sînt: de unde provin rudarii, care este provenienţa lor etnică, care au fost posibilele rute de migraţie a comunităţilor de rudari/băieşi etc. Pe fondul penuriei documentelor istorice, recursul la documentele orale şi utilizarea unei metode regresive devin condiţii sine qua non în cercetare, în sensul construirii unei metodologii funcţionale, deopotrivă istorică şi antropologică, cu ingrediente teoretico-literare (problematica ficţionalizării/mitificării) şi psihologice (problematica memoriei). Astfel, este posibilă o reconstituire a istoriei recente a comunităţilor de rudari, prin scanarea memoriei de lungă durată a vîrstnicilor (interviurile de tip povestea vieţii) şi sondarea istoriei medii prin lectura adecvată a tradiţiilor narative orale. […] Legendele etiologice joacă un rol fundamental în (re)generarea periodică a identităţii comunitare, prin învestirea memoriei mitice ca memorie istorică: în legendele rudăreşti din Vîlcea, o serie de aspecte socio-profesionale (meseria de lemnar), de viaţă cotidiană (locuirea în bordeie, retrase înspre păduri şi în lunci) şi ceremonială (Gurbanul) sînt convertite în etiologii mitice cu valoare identitară: originea dacică a rudarilor (marginalizarea dacilor după cucerirea romană şi retragerea lor în păduri, unde au supravieţuit ca lucrători în lemn şi păstori) şi rădăcinile biblice ale acestora (strămoşul rudarilor este Avraam, al cărui sacrificiu fondator e perpetuat în Gurban/Noe, ai cărui descendenţi s-au retras în păduri/Sfîntul Iosif, tatăl adoptiv al lui Iisus, tîmplar de meserie). […]
Gurbanul ritual. O descriere morfologică
Gurbanul e un complex ceremonial magico-religios, difuz în comunităţile rudăreşti sud-carpatice (Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Gorj, Vîlcea şi Argeş) şi sud-dunărene (Timocul bulgăresc şi sîrbesc şi Valea Moravei), la care meseria tradiţională consta în prelucrarea lemnului (albieri, rotari şi, uneori, corfari). […]
Ceremonialul este activ în două versiuni, izomorfe ca structură, dar profund diferite ca funcţionalitate, deşi pot fi celebrate la aceeaşi dată calendaristică (Sfîntu Gheorghe Nou/Vechi şi Înălţarea) şi, uneori, în acelaşi perimetru: varianta rituală (Gurbanul de vindecare/sănătate) şi varianta deritualizată (Gurbanul de drag). Mobilul acestui ritual sacrificial iatric îl constituie vindecarea celor loviţi de Gurban/pociţi de Sfinte. Gurbanul se constituie ca un complex ritual-narativ de o cazuistică bine elaborată, redusă, în fond, la masa sacrificială (cu miei sau cu peşti) oferită Sfintelor (nivel ritual) de către cei care le-au deranjat, într-un fel sau altul, călcînd din nebăgare de seamă în masa Sfintelor (nivel narativ) sau comiţînd alte erori involuntare (participarea la Gurban fără păstrarea curăţeniei preliminare, călcarea în vechile vetre de Gurban ş.a.).
Gurbanul este un ritual în care sînt cel puţin două straturi culturale: „experienţele extatice“ care circumscriu un „complex daimonic folcloric“ (Sfintele, Şoimanele, Ielele), atestate în lumea rurală românească pînă recent şi ritualul Kurbanului din aria culturală islamică turcofonă (Kurban Bayram), „care şi-a schimbat însă destinatarul divin, de la Allah la Sfinte (daimoni patogeni şi iatrici, în acelaşi timp)“. În lectură istorică, Gurbanul este dovada concretă a migraţiei sud-dunărene a rudarilor românofoni şi a convieţuirii acestora cu musulmanii balcanici. […]
Gurbanul constituie un sistem magico-religios subîntins de cîteva seturi de reguli, care asigură funcţionarea „dramaturgiei“ rituale şi distribuie rolurile fiecărui actant, pacient sau martor. Bolnavii din Gurban constituie nodurile acestei reţele ceremoniale, cei care trebuie să îndeplinească cu scrupulozitate riturile şi să respecte regulile preliminare: curăţenie generală în casă şi curte; curăţenie corporală şi abstinenţă sexuală timp de şase săptămîni, înaintea sărbătorii şi o săptămînă după; curăţenie morală – interdicţia de a înjura şi comite fapte reprobabile; abstinenţă şi asceză; curăţenie corporală şi vestimentară. Un statut aparte îl are personalul ceremonial, care îndepineşte o funcţionalitate precisă în sintaxa Gurbanului: popii (cei care urează mielul), preotesele (cele care urează mescioarele cu peşti şi pîinici), diecii (care dau răspunsurile la urare/rugăciune) şi, desigur, tehnicienii sacrificiali (sacrificatorii, care taie mieii şi îi prelucrează). În sfîrşit, participanţii la Gurban, fără a fi actanţi principali, sînt parte integrantă a unei distribuţii ceremoniale sine qua non. Şi ei trebuie să respecte regulile adjuvante, constitutive pentru sistemul terapeutic gurbanic: curăţenia corporală şi abstinenţa sexuală, între trei săptămîni şi o săptămînă; oricare comesean trebuie să participe la trei mese de Gurban, în aceeaşi zi de sărbătoare; hainele cu care a fost la Gurban trebuie schimbate după întoarcerea acasă şi spălate.
De asemenea, există o distribuţie strictă a rolurilor rituale, după gen, transgresabilă doar în cazul în care lipseşte paredrul masculin. Bărbaţii taie lemnele pentru foc, fac groapa Gurbanului, pregătesc ţeapa şi crăcanele, sacrifică mielul şi îl eviscerează, îl cos (în cazul mielului fript) / îl tranşează cu cuţitul (în cazul mielului fiert), fac focul, urează mielul, sparg ţeasta acestuia şi îi dau bolnavei/bolnavului să guste din limba şi din creierul acestuia, rup mielul în bucăţi şi îl împart comesenilor la ospăţul sacrificial, astupă cu pămînt groapa de Gurban, înfig ţeapa şi crăcanele în groapă / le aruncă pe apă. Femeile se roagă la pom (păr/măr pădureţ) sau la salcie, urează la mescioare, fac focul, fac pîinicile, spală maţele mielului la rîu (acolo unde acestea sînt fierte împreună cu bureţii), fierb viscerele mielului (bureţii), pregătesc peştii pentru mescioare / pentru Gurban, fac mămăliga, pregătesc masa de Gurban, ornînd-o cu crengi de fag, spală vasele de lut şi mesele la groapă.
Majoritatea detaliilor acestei cazuistici rituale atît de minuţioase sînt decelabile doar prin coprezenţa cercetătorului ca martor la Gurbane (aşa-numita „observaţie participativă“), de-a lungul a minimum doi-trei ani. Este imposibilă radiografierea personalizată a tuturor Gurbanelor dintr-o comunitate, în aceeaşi zi festivă, mai ales atunci cînd numărul acestora este ridicat (10-15 vetre) şi cînd apar pacienţi noi în fiecare an. Interviurile, esenţiale pentru accesarea structurilor cognitive de profunzime, circumscriu mai mult poveştile Gurbanului (nivelul narativ, cel al povestirilor de boală şi vindecare) şi furnizează doar descrieri generice ale sintaxei ceremoniale, mai mult sau mai puţin schematice. […]
Epilog
Gurbanul reifică, în planul sintaxei ceremoniale, structurile cotidianului, o serie de aspecte ale vieţii tradiţionale rudăreşti, consumate în pădure şi în lunci, pe care le activează în contextul dialecticii sacrului şi a profanului, transmutîndu-le condiţia epistemică şi convertindu-le în obiecte sacre. Obiecte şi gesturi profane, rupte de contextul pragmatic inţial şi reasamblate într-un context ritual, se resemantizează şi devin hierofanii şi rituri cu semnificaţie magică şi religioasă.
Pe de altă parte, sistemul cultural al Gurbanului se poziţionează la intersecţia dintre religiozitatea populară, cea locală şi cea familială. Contextul social e ipostaziat într-o sumedenie de microcontexte familiale, exprimate la nivel narativ, în povestirile de boală şi de vindecare, care constituie cimentul coagulant al construcţiei rituale gurbanice şi, totodată, izvorul motivaţional de adîncime. Ele unifică, precum o pînză freatică, întreaga comunitate locală şi generează, prin circumscrierea narativă a ritualităţii sacrificiale, o identitate culturală de tip tradiţional, în care relaţia (personalizată) cu sacrul este condiţia sine qua non a existenţei corpului comunitar şi a etnicităţii. În ultimă instanţă, ritualul Gurbanului serveşte ca liant între comunitatea locală religioasă şi cea socială, înscriind religia populară în religiozitatea familială şi în experienţa personală. Acest fapt îi conferă vitalitate şi îi asigură viitorul, chiar în condiţiile secularizării mentalităţii colective rudăreşti.
(Fragment din articolul „Patologie magică şi ritualitate iatrică în complexul Gurbanului rudăresc. Morfologie şi istorie“, publicat în volumul Cultura populară la români. Context istoric şi specific cultural (Editura Universitaria, Craiova & Editura Presa Universitară Clujeană, 2014)
Bogdan Neagota, doctor în filozofia culturii și în istoria religiilor, este directorul Departamentului de Limbi și Literaturi Clasice al Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj.