Paternitate/Maternitate

Patru bărbaţi de vîrste diferite stau istoviţi pe scaune de lemn în anticamera celui mai rău famat bar din Anglia. La picioarele lor lîncezesc diferite capete de păpuşi, un biberon gol, cîteva perechi de botoşei şi o cutie de şerveţele pentru bebeluşi. Doi dintre bărbaţi încă leagănă cărucioare în care copiii lor dorm liniştiţi, în pofida mediului înconjurător. Cu mult efort, cel mai tînăr dintre ei scoate din rucsac un vraf de hîrtii şi începe să citească cîteva statistici despre concediul de paternitate în legislaţia britanică. Astfel începe filmul-pilot al lui Alasdair Shanks – actor, regizor şi tată – care şi-a propus să prezinte realitatea nemediatizată a multor taţi englezi, într-un proiect intitulat „Dummies“.   

Pentru un subiect relativ nou în psihologie, literatura despre rolul tatălui în familia contemporană se arată a fi nu numai stufoasă, ci şi promiţătoare. Etichete de genul tatăl „non-tradiţional“, „noul părinte sensibil“ şi sintagme ce descriu „statutul rezidenţial al bărbatului divorţat“ sînt doar mici antreuri în meniul delectabil al cercetărilor ştiinţifice actuale.

Rolul tatălui s-a schimbat de-a lungul timpului. Şi este în egală măsură, dacă nu chiar mai mult, construit social, ca şi cel al mamei. De la imaginea părintelui educator al secolului trecut, a cărui datorie era să-şi înveţe copiii să citească cu precădere texte religioase, prin urmare adoptînd înalte conduite morale, la imaginea tatălui care „aduce pîinea acasă“, apărută odată cu mişcarea de industrializare, care i-a obligat pe bărbaţi să lucreze multe ore peste normă şi a lăsat grija copiilor exclusiv pe mîna femeilor. În deceniul ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, în America s-a cimentat puterea clasei mijlocii, iar existenţa multor familii preponderent în mediul suburban a creat noi modele de comportament, cosmetizînd din nou imaginea tatălui. Bărbaţii erau văzuţi, în anii ’50, pe post de model de sex masculin, în special pentru fiii lor, încurajaţi să devină la fel de puternici şi masculini. Psihologii erau încîntaţi de această descoperire, care se plia pe teoria modelării sociale propusă de Albert Bandura. Cu toate acestea, la baza iluziei de familie model, cu roluri bine diferenţiate, se afla un curent sexist, care ulterior a fost detronat de mişcările sociale revoluţionare din anii ’70. Noile teorii feministe inspirate de autoare ca Germaine Greer, Carol Gilligan sau Kate Millett subliniau nedreptatea unui sistem care acorda dreptul femeilor la educaţie, dar, paradoxal, le obliga să-şi asume ca ultim scop în viaţă creşterea copiilor şi munca domestică, nefiind sprijinite de bărbaţi decît financiar. Valul de opinii ulterioare s-a revărsat asupra bărbaţilor şi a contribuţiei lor familiale. 

O poziţie neprivilegiată

Astfel, un nou model – cel al tatălui implicat şi sensibil, căruia nu îi este frică să-şi arate latura vulnerabilă în faţa partenerei, dar şi a copilului său – a început să îmbogăţească conştiinţa socială. Acest model a fost întruchipat de Dustin Hoffman în filmul Kramer vs. Kramer. Excelenta ecranizare a adus în scenă problema custodiei parentale în urma divorţului şi dilema din jurul întrebării „Care dintre părinţi este mai capabil să crească un copil?“. De multe ori, mamele au avut succes în obţinerea custodiei datorită argumentului biologic al capacitaţii de a naşte şi de a creşte copii, dar şi datorită curentelor de gîndire din psihologie. Teoria ataşamentului propusă de psihologul John Bowlby – care favorizează legătura primară dintre copil şi mamă ca îngrijitor principal în primii ani de viaţă ai bebeluşului – a influenţat practici guvernamentale, în Marea Britanie, de mai bine de cinci decenii. Adevărul este că psihologia ca ştiinţă a avut o contribuţie semnificativă în multiplicarea stereotipurilor despre sexe – un lucru despre care nu s-a scris şi vorbit atît de des. Aşadar, taţii au rămas cumva într-o poziţie neprivilegiată: izolaţi de familie şi obligaţi doar să plătească o cotizaţie lunară la întreţinerea copilului, confruntîndu-se cu legi care le limitează accesul la copiii lor şi care îi încurajează să participe în rolul de îngrijitor doar cîteva ore pe săptămînă. Cu toate acestea, cercetătorii din ultimii zece ani se arată entuziasmaţi de existenţa mai multor similitudini între părinţi decît diferenţe. În cazurile în care există diferenţe, acestea nu sînt atît de mult legate de sexul părintelui, cît de timpul pe care părintele îl acordă copilului (mai ales în copilărie) şi de stilul în care părintele îşi continuă activitatea. 

„Micul“ aport al taţilor, văzut social ca mai mult plăcere decît muncă, nu rezistă în faţa evidenţei copleşitoare, conştiente şi vizuale, a unei femei gestante şi mai apoi a unei femei dînd naştere. Mult prea multă responsabilitate a fost proiectată de-a lungul timpului asupra corpului feminin, ceea ce le-a acordat mai multă libertate bărbaţilor să-şi centreze energia în alte activităţi; însă cu un cost. Acela al puterii limitate în creşterea copiilor, un subiect considerat strict feminin pînă mai recent. Este astfel necesar să privim sistemul familial cu o pereche nouă de ochelari, pentru a-i ajuta pe părinţi să învingă o mulţime de prejudecăţi. 

A le cere bărbaţilor să-şi ia concediu de paternitate şi să fie mult mai implicaţi în rolul lor de tată înseamnă şi a trece peste prejudecata că femeile sînt bune doar în rolul de casnice, şi a le oferi mai mult spaţiu de dezvoltare pe plan economic, social şi politic. Trebuie să existe un echilibru între acordarea mai multor prerogative bărbaţilor, în sfera familială, şi puterea pe care femeile o cîştigă, astfel, în sfera socială. Femeile contemporane vor cariere care să le aducă împliniri personale, un lucru evidenţiat şi în ţări cu organizări sociale tradiţionale, ca România. Bărbaţii declară în chestionare că ar dori să petreacă mai mult timp cu copiii lor, dar cazurile în care ei se implică într-adevăr în munca domestică şi creşterea copiilor sînt rare, fapt ce are şi un extins substrat social.

Cînd un tată anunţă că ar vrea să-şi ia concediu de paternitate, el este de cele mai multe ori luat în derîdere de către colegi, care îl văd ca fiind „moale“, dornic să facă „lucruri feminine“ sau incapabil de a-i impune nevestei datoria de mamă. Şeful său îl poate vedea ca fiind „neserios“ şi îl poate sancţiona profesional, pe motiv că subalternul permite conştient ca familia să-i ocupe mai mult timp decît cariera. De asemenea, preconcepţia că o familie creşte şi se dezvoltă natural, fără ajutor, e răspîndită. Dar o familie cere efort şi muncă susţinută, iar părinţii angrenaţi într-o multitudine de proiecte nu pot face faţă tot timpul. Aici intervine şi argumentul economic. Părinţii în concediu de maternitate sau paternitate nu sînt îndeajuns de bine compensaţi financiar ca să fie motivaţi să lipsească de la serviciu atît de mult cît le permite legea. În ţările occidentale – cu excepţii ca Suedia şi Norvegia –, statul consideră fiecare persoană responsabilă de copiii săi. Acest mod individualist de a privi situaţia este mult mai dăunător decît pare, pentru toţi cei implicaţi. Cupluri care renunţă la a avea copii semnifică o pierdere de capital uman pentru societate. Scăderea ratei natalităţii va produce probleme sociale pe termen lung, precum îmbătrînirea populaţiei şi reducerea numărului de cetăţeni capabili să plătească taxe. Noua organizare familială este, deci, o problemă care afectează şi statul.

Sprijin guvernamental

Recent, am asistat la o conferinţă cu titlul „Paternitatea azi“, unde Claire Wallace şi Pamela Abbott, două profesoare de sociologie de la Universitatea din Aberdeen, au prezentat rezultatele muncii lor de cercetare în domeniu. Angajate de către Comisia Europeană să întocmească o listă de recomandări despre cum ar putea fi modificată legislaţia referitoare la concediul de paternitate, cele două autoare au propus următoarele: perioada de concediu să fie mai mare de două săptămîni, remuneraţia – corespunzătoare salariului, bărbaţii să fie încurajaţi să îşi ia concediu separat de cel al mamei (prin acest mod mărind şansele ca cel puţin unul dintre părinţi să rămînă alături de copil), iar Guvernul să promoveze importanţa taţilor pentru familie şi să-i încurajeze pe angajatori în a-i susţine pe bărbaţi să-şi ia concediu de paternitate. Prin implementarea acestor măsuri, se speră ca părinţii să petreacă mai mult timp cu copiii lor; iar o investiţie în calitatea creşterii copiilor este o investiţie în viitorul societăţii. În Marea Britanie, alternativa de plasare a copiilor în creşe sau grădiniţe este printre cele mai costisitoare din Europa, în momentul de faţă, iar noua legislaţie ar ajuta economic familiile. Tot aici, conform legislaţiei din aprilie 2005, taţii aveau dreptul la două săptămîni de concediu de paternitate, pe care erau obligaţi să le ia în cel mult 56 de zile după naşterea copilului. Legea era restrictivă iar compensaţiile – mici, şi nu e mirare că britanicii nu se încumetau să profite de ea. O perioadă de două săptămîni e mult prea scurtă pentru ca un tată să aibă timp să-şi cunoască bebeluşul şi să stabilească o relaţie de căldură sufletească.

Noul model

Astăzi ne e mult mai uşor să vorbim despre comportamentul tatălui alături de copilul său, un aspect considerat tabu în trecut, deoarece fura din autoritatea modelului masculin tip „macho“. Un consilier scoţian cu care am discutat recent mi-a atras atenţia că jucatul de-a avionul, căluţul sau legănatul copiilor erau un loc comun şi în trecut. Imagini cu bărbaţi puternici care ţin în braţe nou-născuţi inundă media, sensibilizînd consumatorii să se identifice cu un nou ideal, acela al bărbatului puternic a cărui latură sensibilă îi complimentează forţa fizică. Dar un curent trist susţine parcă această idee, şi anume că, devenind taţi, bărbaţii pot pierde ceva din identitatea lor – mai precis masculinitatea. 

Noul mileniu le oferă taţilor capacitatea de a-şi exprima în sfîrşit emoţiile într-un mod din ce în ce mai acceptat social. Ei pot participa activ la dezvoltarea copiilor lor şi pot schimba amprenta de pater familias detaşat într-o prezenţă călduroasă şi inspiraţională în viaţa copiilor. Nu există pe piaţă atît de multe cărţi şi articole despre „cum să fii tatăl perfect“ sau „ce să aştepţi cînd aştepţi“, dar acest lucru nu e neapărat un dezavantaj. 

Ironia face ca cel mai important test de masculinitate să se desfăşoare într-un scenariu domestic, cu biberoane, scutece şi zbierete de bebeluş, în schimbul luptelor de stradă sau în cazematele de război.

Cu toate acestea – ca să revenim puţin la prejudecata socială –, nu e confruntarea cu periculosul nou şi cu obstacole un atribut văzut ca 100% masculin? Atunci de ce s-ar da bărbaţii înapoi din a-şi asuma acest rol şi a se „război“ cu prejudecăţile lor personale şi sociale? De data aceasta, nu mai e vorba despre o afirmare în planurile sociale, miza fiind mult mai mare. E vorba de copilul lor.  

Alexandra Macht este masterandă la Universitatea din Edinburgh, Scoţia – MSc Children and Young People’s Mental Health and Psychological Practice. 

Foto: Fundaţia HHC România / P. Călinescu