Paştele cailor verzi

30 septembrie 2010   Tema săptămînii

În imaginarul figurativ al expresiilor româneşti, calul are în genere un rol transparent, previzibil şi utilitar: e de dar (şi nu se caută la dinţi), de poştă (pus la alergătură), de bătaie (instrument al muncii sau ipostază a obsesiei). E, totuşi, superior măgarului (de unde decăderea acţiunii de a face din cal măgar) şi boului (din invidioasa constatare că boii ară şi caii mănîncă). Etalonul celebrităţii (nu neapărat pozitive) e calul breaz (cu o pată albă pe frunte sau pe bot), iar ilustrarea grabei e mîncatul sau băutul la botul calului (ca la han, cînd călăreţul rămîne afară, în picioare, alături de animal). Repertoriul banalităţii cotidiene e însă tulburat de două expresii – cai verzi pe pereţi şi la Paştele cailor – în care caii evocă straniul, fantasticul şi chiar imposibilul. Cele două formule trezesc curiozitatea prin lipsa lor de transparenţă, prin originea neclară a asocierii ilogice. Ambele poartă o puternică amprentă balcanică, avînd echivalente în limbile din jur. 

Prima imagine e deopotrivă absurdă şi grăitoare: desigur, în lumea culorilor naturale nu există cai verzi, dar asocierea poate evoca destul de bine halucinaţiile (prin analogie cu stelele verzi – descriere aproape realistă a petelor luminoase percepute în starea de ameţeală); plasarea pe pereţi conferă vedeniilor o anume consistenţă. Acţiunile utopice – a vedea, a visa, a căuta, a umbla după cai verzi pe pereţi – urmează o logică a fanteziei; cu totul absurdă pare însă construcţia cu verbul a spune: „Nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, eu sînt Stan Păţitul“ (Ion Creangă). În secolul al XIX-lea, asocierea apare destul de des, dovedind că formula colocvială cai verzi (pe pereţi) era deja lexicalizată, cu sensul „fantezii, basme, minciuni“. Expresia nu putea lipsi, cu uzul ei curent, din textele lui Caragiale (o găsim, de exemplu, la Pristanda: „Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi“); remotivată, parţial reconcretizată, apare şi la Eminescu (în Cezara, Ieronim declară: „Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe pereţi“). 

Se crede de obicei că expresiile mai lungi şi mai detaliate sînt cele originare, din ele provenind formulele mai scurte, eliptice; de fapt, în oralitatea populară lucrurile stau de obicei invers: se porneşte de la formule scurte, care sînt actualizate şi amplificate cu intenţie expresivă. În cazul nostru, sintagma de bază pare a fi cai verzi, care a fost pusă în legătură, mai de mult, cu una similară din albaneză: kalë jeshil „cal verde“ (a se vedea Grigore Brîncuş – Concordanţe lingvistice româno-albaneze). De fapt, expresia e specifică spaţiului balcanic, avînd o mare răspîndire mai ales în greacă, unde prásina áloga („cai verzi“) are sensul „imposibilitate, fantezie“; sintagma e folosită mai ales ca mijloc de suspendare a unei enumerări sau de ironizare a unei afirmaţii („şi cai verzi!“). Unele ipoteze explică formula grecească printr-o etimologie populară sau un joc de cuvinte (bazat pe apropierea între álogo „cal“ şi familia aloghistós „absurd“); mai probabil ar fi ca asemănarea să nu fi fost cauza iniţială, ci doar un factor de menţinere în circulaţie al formulei. Aşadar, e posibil ca imaginea cailor verzi să fie împrumutată; plasarea lor pe pereţi este însă o contribuţie românească, produsă (cum observa profesorul Stelian Dumistrăcel, în dicţionarul său Pînă-n pînzele albe: expresii româneşti) prin joc de cuvinte, prin amplificarea expresiei ca formulă ritmată şi cu asonanţă. 

Şi expresia la Paştele cailor pare a fi un reuşit joc de cuvinte, bazat pe omonimia dintre numele sărbătorii şi verbul a paşte, desemnînd o acţiune tipică pentru cai, ca în formula ironică „Paşte, murgule, iarbă verde!“; explicaţia îi aparţine lui Iorgu Iordan, a fost reluată de Al. Graur, în Deraieri lexicale şi de Stelian Dumistrăcel, în lucrarea citată. În mod surprinzător, Paştele cailor este, totuşi, şi denumirea reală a unei sărbători. În folclorul bulgar, Konski Velikden (= „Paştele cailor“) desemnează o sărbătoare plasată de Sfîntul Toader (patron, şi la noi, al cailor) şi celebrată, se pare, prin alergări. Obiceiul pare mai clar constituit la vecini (deşi Iorgu Iordan considera că sintagma bulgărească ar fi fost tradusă din română); în ultimii ani, presa românească îl semnala ca fiind caracteristic bulgarilor din România („Bulgarii au sărbătorit Paştele cailor“, Evenimentul zilei, 8.03.2009). 

În folcloristica noastră, Paştele cailor a fost consemnat, cu informaţii punctuale şi destul de contradictorii, pe care le reinterpretează şi le emfatizează, neconvingător, tentativele actuale de a construi o mitologie autohtonă coerentă. Fie prin pierderea obiceiului, fie prin caracterul său dintru început regional, e limpede că pentru mulţi români sintagma era opacă şi a fost reinterpretată ca formulă glumeaţă (şi prin jocul de cuvinte pomenit mai sus). În această direcţie merg multe dintre răspunsurile consemnate de Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români, II: „Paştile cailor se numesc astfel, pentru că caii n-au nicicînd Paşti, şi dacă zice cineva: «Lasă că ţi-oi da la Paştile cailor», atunci tot să aştepte, că nu mai capetă“. Nu e deci nevoie să imaginăm o lentă evoluţie semantică, în care de la un soroc anume s-ar trece la amînarea lui sine die; e mai probabil ca denumirea unei sărbători stranii să fi devenit numele timpului care nu există. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

Mai multe