Părul de pe picioare și dilemele – spre și dinspre feminismul de tranziție
Januhairy se cheamă campania: să-ți lași părul de pe corp să crească. Femeile. Că cică bărbații nu au această presiune culturală. Și așa a început discuția online în bula mea: că da, că ba, că e inestetic (ba nu, e subiectiv), că e (sau nu) igienic (dar de ce doar pentru femei?), că ce știți voi ce e ăla feminism, ba știm, ba nu, că n-aveți studii de gen. Și eu, ca orice feministă declarată, am simțit că e de datoria mea să intervin. Să iau o poziție. Doar că n-am știut ce să spun. Iată că n-am poziție la chestiunea respectivă. Nu e prima oară: unde-o fi poziția mea feministă cînd o caut?!
Asta m-a făcut să reflectez. Ca (mai) toți colegii și colegele de generație, decrețeii, nu știu totul despre tot, am nelămuriri, am îndoieli, întorc chestiunea pe toate părțile, nu mă pot hotărî. Pe scurt, sînt dilematică. Poate ni se trage de la trăitul duplicitar în comunism, combinat cu anii ’90, cînd credeam că lumea e a noastră, că schimbarea de regim e ireversibilă, iar pentru noi erau așa de multe opțiuni după ce nu fusese nici una, încît ne-am blocat, ne-am tot gîndit, am ales, am stat, am plecat, am reales, ne-am răzgîndit…
Dar un lucru am făcut (cam) toți cunoscuții mei de-o generație: ne-am implicat civic. La un moment dat. Cumva. Undeva. Dintr-un sentiment de datorie față de cei care au murit la revoluție, față de colegii bătuți la mineriade, față de părinții noștri pe care i-am acuzat că au tăcut, față de – vorbe mari, iată! – țară. Și o tot facem de atunci încoace, în doze diferite, cam toți anonim. Noi, cei care avem acum în jur de 50 de ani, ne tragem sufletul, ne punem o șosetă în plus (ne-am obișnuit din copilărie, nu ne ziceau nouă Ceaușescu și Partidul să mai punem o haină în plus?!) și ieșim la următorul miting.
Eu activez civic (și) în AnA, Societatea de analize feministe. Poate sună un pic pompos acum, dar în anii ’90, cînd am devenit eu membră, feminism era un cuvînt tabu. Politicienele începeau discursurile cu „Nu sînt feministă, dar…“ De fapt, nimeni nu prea știa ce e ăla feminism. Sau gender. Erau 4% femei în Parlament, iar dorința cea mai fierbinte a mamelor noastre era să iasă odată la pensie. Cînd ziceai că ești feminist/ă erai luat/ă în balon, apoi iar erai luat/ă în balon și, poate, la a treia încercare, aveai un dram de noroc și te ascultau puțin, cît să bagi aia cu Rebecca West, care mie îmi place în mod deosebit. În română sună cam așa: „Eu însămi nu am descoperit cu exactitate ce e feminismul; ce știu, însă, e că mi se spune că sînt feministă cînd exprim sentimente care mă diferențiază de preșul de șters pe picioare.“
Sigur, nu erau toate feministele în AnA, erau și alte organizații, dar, una peste alta, sîntem în aceeași găleată istorică. Pentru că feministele și feminiștii de acum cred că am făcut multe greșeli: că am ales un feminism (neo)liberal, că am preluat unele (multe) discursuri vestice, ale femeilor albe și de clasă mijlocie și că nu ne-am interesat de soarta celorlalte femei. Că ne-am văzut de ale noastre și nu am „adresat“ (ce mă înfior la cuvîntul ăsta, ah) situația într un mod intersecțional și incluziv. Că am fost elitiste și am permis rămînerea României în patriarhat. Că n-am făcut ce trebuia. Că n-am făcut destul.
Dar eu zic că am făcut ce-am știut și cît am putut. Întrebîndu-ne la fiecare pas dacă facem ce trebuie, dacă o fi bine, dacă n-o fi mai bine altceva, altcumva: cursuri, formări, cărți, articole, manuale, programe de liceu, universitare, instituții, prima revistă feministă, AnaLize (anul trecut s-au împlinit 20 de ani de la primul număr). Sigur, nu doar generația noastră, dar și noi. Împreună. Și, între timp, ne-am văzut de mitinguri, de proteste, de explicat, de susținut, de combătut. De așezat terenul pentru feminiștii și feministele de azi, ca să ne conteste prietenește (sau mai neprietenește, că așa e mereu, reinventăm roata).
Acum trei ani s-au împlinit 50 de ani de la decret. Și ne-am gîndit să marcăm cumva evenimentul. N-a funcționat, memoria recentă se vrea ștearsă. Totuși, noi, decrețeii, afectați pe viață de lipsuri, de umilințe, de minciuni, de competiție la școală, de calificarea la locul de muncă, mergem mai departe cu datoria noastră civică.
Cît despre Januhairy, tot fără poziție am rămas. Nu e lupta mea feministă, poate e a altei generații…
Roxana Marinescu predă la Academia de Studii Economice din București și activează în Societatea de Analize Feministe AnA din 1995.