Partea plină a Facebook-ului
Mă trezesc, caut telefonul sub pernă, descîlcesc căştile, deschid Facebook-ul şi, cu ochii pe jumătate închişi, mă uit la peisajul noii zile. Uciderea jurnaliştilor din Virginia, Mîndruţă despre imigranţi („oameni pentru care un război e doar o scuză pentru a forţa o graniţă în speranţa unei vieţi mai bune“, „Iar Europa are de ales între a se preda sau a începe să-i trimită pe aceşti oameni să-şi facă un drum în propria ţară. Aşa cum e şi normal.“), monopolul cultural al Amazon-ului, şapte căderi nervoase în filme, un poem de Şerban Foarţă, belgrădenii îi primesc pe refugiaţi cu braţele deschise, o poză cu o călugăriţă (insecta), anunţ cu masterul de antropologie de la SNSPA, 50 de ani de
al lui Dylan, album nou Zola Jesus, o pisică uitîndu-se pe geamul unei maşini, o prietenă transcriind o conversaţie cu un amic fără Facebook („Am văzut, mi-a zis el, că prietenii mei, cînd sîntem la o petrecere, îşi fac poze, dar nu pozele alea în sine îi entuziasmează, ci cînd hotărăsc să posteze pozele pe Facebook. Atunci li se luminează feţele.“), un amic cu barca pe Dunăre, Dan Perjovschi
-uind o fotografie cu o tabără de refugiaţi cehoslovaci din Austria, în 1968. Pe Facebook, evenimentele mici şi evenimentele mari fac fluxul personal de ştiri şi îngroaşă membrana vieţii digitale care ne leagă unii de alţii. Nu mă mai uit la televizor de ani de zile. L-am înlocuit cu Facebook.
Mă ridic din pat, îmi fac cafeaua, deschid laptop-ul. Fiecare
nou e un fir pe care-l desfac de pe Facebook. Acolo am adunată toată presa din lume care mă interesează, site-urile de muzică, film şi literatură, prietenii în ale căror recomandări am încredere. Citesc aproape două ore texte despre refugiaţi. Mă întristez, mă emoţionez, mă enervez. La o galerie foto din
îmi dau lacrimile. Turul de dimineaţă pe Facebook e felul meu, stîngaci şi imperfect, de a saluta lumea. Cu un secol în urmă, oamenii ieşeau la o plimbare prin satul sau oraşul lor. Schimbau două vorbe cu vecinii, verificau dacă au înflorit cireşii, călcau într-o băltoacă. Acum se plimbă pe Facebook.
Într-un reportaj excelent din
Matthew Brunwasser scrie despre criza refugiaţilor din perspectiva rolului jucat de reţelele de socializare: „În această migraţie modernă, hărţile de pe smartphone, aplicaţiile de localizare,
şi WhatsApp-ul au devenit instrumente esenţiale. Imigranţii depind de ele ca să posteze actualizări în timp real despre rute, arestări, mişcările poliţiştilor de la graniţă, transport, cît şi despre locurile de cazare şi preţuri, ţinînd în acelaşi timp legătura cu familiile şi prietenii lor. Primul lucru pe care-l fac după ce trec cu bine apele dintre Turcia şi Grecia e să scoată telefonul şi să le trimită celor de-acasă un mesaj.“
Joi, 27 august, Mark Zuckerberg, şeful Facebook, anunţa triumfător: „Tocmai am atins un nou punct de referinţă. Pentru prima dată, un miliard de oameni au folosit Facebook într-o singură zi. Luni
1 din 7 oameni de pe Pămînt au folosit Facebook ca să comunice cu prietenii şi familia lor.“ Un miliard de oameni într-o singură zi, un miliard şi jumătate de utilizatori în fiecare lună (dintre care opt milioane sînt din România). Cam cît populaţia Chinei. Numai că Facebook e interzis în China din 2009, în urma revoltelor din Ürümqi, cînd guvernul chinez a vrut să împiedice activiştii pentru independenţa provinciei Xinjiang să-şi facă publice nemulţumirile. Reţelele de socializare (Facebook, Twitter, YouTube) sînt/au fost interzise definitiv sau blocate parţial în Bangladesh, China, Egipt (în timpul Primăverii Arabe), Iran, Coreea de Nord, Siria, Tadjikistan, Turcia. Oriunde guvernul vrea şi poate să controleze informaţia, taie accesul la reţelele sociale, ceea ce spune destul de mult despre legătura dintre democraţie şi
Reţelele sînt un instrument minunat pentru mişcările civice. Folosite cu cap, adună oameni, răspîndesc informaţia şi schimbă stări de fapt. Ca la protestele din toamna Roşiei Montane, de pildă.
În martie 2015, am luat o pauză de Facebook. Trebuia să fie o pauză scurtă, de o săptămînă, dar s-a transformat într-una de două luni. Două luni de linişte, dezintoxicare şi eliberare de presiunea de a şti mereu totul şi de a povesti fiecare prostioară (sau, vorba lui Charles Baxter, pe care l-am şi citat pe Facebook cu aceste versuri: „A fi liber de situaţii, / A trăi de la o zi la alta fără evenimente // Şi a fi liber de nevoia de a le povesti.“). Mă săturasem de pactul ficţional al vieţilor cosmetizate (trebuie să crezi că X e fericit doar pentru că X postează o poză în care pare fericit), de zgomotul notificărilor şi al actualizărilor continue, de disponibilitatea infinită pe care o ai (îţi poate scrie oricine oricînd), de felul nefiltrat în care circulă informaţia (link-uri neverificate, psihoze rapide, comentarii furtunoase), de politica foarte alunecoasă de colectare a datelor personale. Pe scurt, de tot baletul. Mi-a folosit pauza asta, intenţionez s-o transform într-un obicei anual. E bine să fii greu de găsit, e bine să nu ştie nimeni nimic despre tine şi nici tu despre alţii. Decît dacă vrei neapărat – şi atunci pui mîna pe telefon şi suni. După ce m-am întors (adică mi-am reactivat contul), am început să fac curat:
-uri masive oricui posta excesiv sau plictisitor sau militant. Dacă nu uiţi că Facebook-ul e doar un instrument şi că tu deţii controlul, e-n regulă, îl poţi folosi în avantajul tău. Dacă uiţi, e ca un stilou care-ţi umple din cînd în cînd geanta de cerneală.
Pînă una-alta, pe Facebook am găsit un exemplar din Lyotard de care aveam nevoie pentru o traducere, tot acolo am început nişte prietenii şi tot acolo îmi organizez agenţia mea privată de ştiri (despre legătura dintre reţelele de socializare/Internet şi supravieţuirea presei va fi vorba, poate, într-un alt text). Pe Facebook am carnetul de bal (evenimentele la care vreau să merg), prietenii de departe (odată am ratat o nuntă pentru că o prietenă foarte bună din Franţa mi-a trimis invitaţia pe un mail mai vechi şi nu pe Facebook), jurnalul (aplicaţia On This Day îţi arată ce prostii postai în aceeaşi zi, cu X ani în urmă), scriitorii preferaţi, trupele, filmele etc. De la începutul acestui articol şi pînă acum, m-am oprit de peste o sută de ori ca să văd „ce mai e“ pe Facebook. De la începutul acestui articol, un coleg jurnalist a postat link-ul unui reportaj mai vechi din
în care Mîndruţă apare dormind pe un pat de campanie, în Herăstrău, simulînd situaţia unui refugiat („Dacă vrei să fii ajutat la un moment dat – Doamne fereşte să avem şi noi vreun necaz! –, trebuie să-i ajuţi şi tu pe alţii“, declara Mîndruţă în 2010; uneori e bine că Internetul nu uită), o prietenă a decis să adopte un cîine fără stăpîn (care fusese dat spre adopţie tot pe Facebook), eu am aflat că Houellebecq pregăteşte o expoziţie la anul, la Palais de Tokyo, şi am trimis link-ul fanilor H. pe care-i am în listă, am stabilit o întîlnire la film pentru diseară, am dat vreo zece
-uri, am ascultat nişte piese noi, am decis soarta motanului negru care tot apare în curte şi am trimis
-e pentru nişte texte care urmează să apară săptămîna viitoare în
Parcă nu-i chiar aşa de rău.