„Părinții tăi știu ce vrei să faci?”

E sfîrșit de primăvară. Gladiolele apar la fiecare colț de stradă și par că merg singure prin orașul de provincie. Uniformele s-au scurtat, ne pregătim de banchetul de clasa a VIII-a. O să port costumul de dantelă albă al mamei și niște pantofi fancy, aduși din Germania. Dar pînă atunci, stau în banca a doua de pe rîndul din mijloc și completez fișa de înscriere la liceu. Diriginta noastră, cu alura ei impecabilă, ne încurajează din priviri. Ne așteaptă un examen, dar și o despărțire. Viața noastră, așa cum o știam, urmează să se termine. Scriu fără să stau pe gînduri: Liceul „Tudor Vladimirescu”, clasa de matematică-fizică. Cel mai bun din oraș, concurența cea mai mare. Nu-mi place nici matematica, nici fizica, deși sînt printre premianții clasei. O spaimă difuză, un fel de „îmi dă cu anxietate”, cum ar zice în jargon un adolescent de azi, începe să mă sîcîie în zilele următoare. Mă gîndesc că sînt emoții, că e normal. Ai mei intră în cameră la mine doar să-mi aducă de mîncare sau să-mi ia farfuriile goale și comunicăm minimal. Fac exerciții la matematică și la gramatică. Citesc pînă tîrziu. E singurul lucru pe care îl fac cu plăcere. Refuz să învăț comentarii pe de rost. Băiatul de care îmi place va merge și el tot la „Tudor”. Am putea fi colegi. La fostul liceu pedagogic predă un profesor de română pe care l-am cunoscut. Cum ar fi să…? Nu, n-am cum să mă înscriu la un liceu industrial, la o clasă de filologie. Zilele trec, mai e puțin și toate gîndurile astea o să se potolească. Deciziile de acum nu pot fi atît de importante, mai e timp. Am întrebat așa, într-o doară, care e ultima zi în care ne putem răzgîndi. Mama își face griji, o simt că e agitată. În viața mea școlară totul a fost previzibil pînă acum. Sînt un copil care n-a creat probleme, mi-am văzut de treabă. Cel mai teamă mi-e să nu-i dezamăgesc pe ai mei. De asta am completat conștiincioasă formularul. Dar o voce din cap îmi spune în fiecare dimineață că ar trebui, totuși, să fac ce simt. Vorbesc cu maică-mea. Ea mă întreabă: „Ești sigură că vrei să schimbi?”. Nu știu ce simt, de ce s-au tulburat toate în capul meu, de ce mă atrage ca un magnet gîndul că aș putea să învăț într-un loc în care literatura e mai importantă decît alte materii. Examenul de admitere parcă și-a mai pierdut din putere, am alte lucruri importante pe care să le rezolv. Cu o zi înainte de terminarea înscrierilor, îmi iau inima în dinți, bat la ușă și intru la secretariatul școlii. Îmi cer dosarul. „Părinții tăi știu ce vrei să faci?”, mă întreabă doamna Vali, care e vecină de bloc cu bunică-mea și mă știe de cînd eram mică. Răspund cu o jumătate de gură. 

Mă duc la fostul liceu pedagogic. Trec prin parc, printre copacii lui în care se odihnesc generații de ciori, intru și las actele. Nu e în centru, e departe de casa mea, îmi va fi greu să parcurg zi de zi drumul ăsta. Iar îmi trece prin cap că fac o tîmpenie, dar nu dau înapoi. O să am un prof mișto de română, ăsta e singurul lucru pe care îl știu deocamdată și mă liniștește. Seara le dau vestea alor mei. Fapta mea de vitejie li se pare o prostie cu efecte pe termen lung. Taică-miu zice: „Dacă vrei să-ți ratezi viața, foarte bine!”. E supărat pe mine și o vreme nu-mi vorbește. Îmi zic că poate el are dreptate. Dar, și dacă am făcut-o de oaie, o să găsesc o modalitate să repar mai tîrziu situația. Aș putea să mă duc apoi la Drept. E o proiecție ca o cîrjă, nu pot decît să mă agăț de ea. Urmează patru ani în care citesc și merg la munte. Clasă de fete, fără nici un glam. Seriozitate maximă și multă literatură. Am prietenii mei cu care șeruiesc cărțile, excursiile cu rucsacul în spate, iernile la schi, la cabană. Cu cît trece timpul, cu atît îmi e mai clar că o să dau examen la Facultatea de Litere. Poate că tata a avut dreptate și cînd a zis ce a zis, cine știe? Supărarea lui de atunci mi-a rămas ca o umbră deasupra capului. E ca și cînd mi-ar fi strecurat în suflet spaima că, odată ce am luat-o pe drumul ăsta, n-are cum să îmi fie ușor. Culmea e că știam și eu, din ziua aceea de iunie, cînd am intrat într-un birou, cu un dosar cu șină în brațe. 

Din adolescență îmi aduc aminte mai degrabă de cărți și de personaje decît de oameni și întîmplări. Sigur că m-am întrebat de multe ori cît de mult a contat alegerea mea revoltat-adolescentină în desenul ulterior, poate că, fără el, copilul acela ar fi fost mai atent la dorințele celorlalți decît la ce simțea cu adevărat. După aceea, m-am împrietenit cu Candide al lui Voltaire și parabola lui m-a făcut să zîmbesc de multe ori, mai ales în momentele în care mă îndoiam de tot și cuvintele lui taică-miu îmi reveneau în minte.