„Părinţii pot să judece foarte bine“ – interviu

12 mai 2010   Tema săptămînii

De ce o nouă lege, de ce nu repararea celor existente pînă acum?

Din două motive principale. Primul: vechea lege a fost atît de mult modificată, încît la ora actuală nu există coerenţă între diferitele prevederi, între modul în care a fost conceput sistemul educaţional izvorît din legea respectivă şi realitatea de astăzi. Al doilea motiv: necesitatea de dezvoltare din punct de vedere educaţional a României nu mai este acoperită de vechea lege. De pildă, administrarea şcolilor este mult prea centralizată. Această lege nouă trebuie să fie un pas înainte clar, limpede, fără a cădea în dificultăţi organizatorice care izvorăsc din modificări ale modificărilor. Şi există şi un motiv politic pînă la urmă, poate cel mai semnificativ. A existat pentru prima dată în România în ultimii ani un diagnostic clar al sistemului educaţional, pus de Comisia prezidenţială. În urma acelui diagnostic a existat un consens politic prin Pactul Naţional pentru Educaţie. Este al doilea document la care au aderat toate partidele din România după Pactul de Integrare Nord-Atlantică din 1995. Acest consens trebuie să se materializeze într-o construcţie nouă, curată, coerentă pentru reforma educaţiei.

Să vorbim despre aceste Consilii de Administraţie ale şcolilor. Propuneţi Consilii care să guverneze şcolile, compuse o treime din profesori, o treime din părinţi, o treime din autorităţile locale. De unde această idee?

Teoriile educaţionale arată un lucru foarte clar: nimeni nu poate să gestioneze o şcoală mai bine decît cei care au interes în acea şcoală. Cine sînt acei oameni? Părinţii, profesorii şi colectivitatea locală care finanţează şcoala. Din punct de vedere practic este clar că, atunci cînd iei o decizie pentru o şcoală dintr-o comună, acea decizie va fi mult mai bună dacă este luată la nivel local decît într-un birou din Ministerul Educaţiei. Aducerea deciziei cît mai aproape de şcoală – acesta este conceptul general.

Multe voci se întreabă dacă părinţii şi primarii ştiu mai bine decît profesorii ce este important pentru copii.

Eu cred că un părinte este cel care poate să judece cel mai bine dacă şcoala îl ajută pe copil sau îl pune într-o situaţie dificilă. Vedeţi cum acum, la înscrierea în clasa I, părinţii au o preferinţă pentru o anumită învăţătoare. Părinţii văd în mod evident progresul la şcoală al copilului, rezultatele sale la învăţătură, părinţii pot să judece foarte bine chiar şi necesităţile practice ale şcolii. Am asistat la multe şedinţe de Consilii locale, chiar în Bucureşti, în care veneau reprezentanţi ai părinţilor în diferite şcoli şi care puneau nişte probleme foarte practice, de exemplu, numărul prea mare de maşini care circulau în acea zonă şi care îi puneau pe copii în pericol.

Ce ar presupune schimbarea? Care este starea de fapt acum?

Acum avem în Consiliile de Administraţie un părinte şi un reprezentant al autorităţilor locale. În practică, nu au putere, sînt doar observatori, fără să fie şi actori.

Cum merg discuţiile din Comisia de Învăţămînt pe acest punct?

Toată lumea este de acord cu două lucruri: primul, că aceste Consilii de Administraţie trebuie să conducă şcoala, al doilea, că aceste Consilii trebuie să-i cuprindă pe profesori, pe părinţi şi autorităţile locale. Întrebarea este dacă profesorii vor fi 50%, deci practic majoritari, sau dacă să se meargă pe varianta o treime, o treime, o treime. Argumentul pentru această variantă este că oferă o reprezentativitate egală a actorilor. Desigur, pot să existe şi vulnerabilităţi, de pildă, să nu se atingă un cvorum. Varianta 50% profesori, 25% părinţi, 25% autorităţi locale poate fi criticată pentru că doar profesorii vor lua deciziile. Dar nu s-a ajuns încă la acest subiect. S-a discutat în Comisie cum să arate ciclurile de studii şi varianta Guvernului a fost îmbrăţişată chiar cu unanimitate, anume că faza pregătitoare de la şase ani trebuie să fie inclusă în învăţămîntul obligatoriu, gimnaziul se termină după clasa a IX-a, liceul să fie de trei ani şi să ajungem la situaţia în care liceul devine obligatoriu în 2020. Deci acesta este consensul la care s-a ajuns. Este, din punctul meu de vedere, cel mai important pas pe care România l-a făcut vreodată pentru a reduce abandonul şcolar.

„I-aş invita să nu mai privim cu frică“

Există în lege şi Consiliul Profesoral, care cuprinde totalitatea cadrelor didactice din şcoală. Există posibilitatea ca acele două consilii, cel de Administraţie şi cel Profesoral, să se bată cap în cap, să existe diferenţe de abordare, de idei? Profesorii se tem că vin părinţii şi le dictează ce anume ar trebui să predea la şcoală.

Este o chestiune de mentalitate. Profesorii sînt partea cea mai progresistă a României, sînt o componentă a elitelor României. I-aş invita să nu mai privim cu frică, să nu ne fie teamă de ceva, atunci cînd facem o nouă lege. Consiliul de Administraţie va avea un cuvînt de spus în ceea ce priveşte acel 20% din curriculă care va fi la dispoziţia şcolii şi este firesc să fie aşa. Fiecare comunitate locală are anumite necesităţi educaţionale.

Ce propuneţi în ce priveşte titularizarea? Ce s-ar schimba faţă de acum?

La ora actuală, cînd profesorii sînt titulari ai sistemului, această titulatură la nivelul sistemului are o urmare practică: cînd are loc o restrîngere de activitate, cînd o clasă dispare, acei profesori au prioritate la angajare. Titularizarea potrivit noii legi nu dispare, este o idee falsă. Există un articol în lege care spune că deciziile privind angajarea şi motivarea se iau de către Consiliul de Administraţie, la nivelul şcolii. Practic, cadrele didactice vor fi titulare la nivelul şcolii. Vor exista astfel relaţii mult mai puternice între şcoală şi profesori. Acum se vorbeşte despre suplinitori ca despre angajaţi de mîna a doua ai sistemului. Nu este întotdeauna aşa, de multe ori suplinitorii sînt foarte bine calificaţi, doar că nu au prins un post de titular. În noul sistem, şcoala va avea această flexibilitate, evident că va avea interesul să-i aleagă pe cei mai buni. În consecinţă, toţi acei ani de aşteptare pentru a găsi postul dorit, la şcoala dorită, nu vor mai exista. În prezent, deşi angajaţi local, ei sînt titulari ai sistemului: dacă ai 100 de posturi care se reduc în judeţul Alba, cu 100 de titulari, şi se deschid 200 de posturi în Bacău, profesorii titulari au prioritate, ei intră prin transfer, nu prin concurs.

O linie de critică la această măsură (vezi interviul cu Adriana Săftoiu – n. C.G.) este următoarea: noul sistem creează un mecanism de investiţie în profesori prin acele mastere şi prin stagiatură şi, în acelaşi timp, îi face vulnerabili atunci cînd se desfiinţează o şcoală şi îi pierdem din sistem. Cum răspundeţi?

Această critică este de fapt o laudă. Cînd vrei să modifici un sistem educaţional, trebuie să investeşti în mod egal în formarea iniţială a cadrelor didactice care intră în sistem şi în formarea continuă a celor care sînt deja în sistem. De aceea, noi am creat mecanisme noi mult mai solide pentru intrarea în sistem, cu acele mastere didactice plătite. A spune că-i vulnerabilizezi pe cei care sînt deja în sistem nu este corect. Vă imaginaţi un Consiliu de Administraţie dînd afară un profesor care este respectat de comunitate? Însă, de cealaltă parte, nu văd de ce i-am proteja pe cei care nu-şi fac meseria şi care sînt foarte puţini. Eu am foarte mare încredere în cadrele didactice din România. În cadrul legislativ actual, mulţi dintre ei nu pot să-şi exprime potenţialul. Un exemplu clar, acel curriculum la dispoziţia profesorului. Materia este astfel gîndită la ora actuală încît 100% din timpul la clasă este necesar pentru acoperirea acelei materii. În noua lege, materia poate fi parcursă în 75% din timpul acordat clasei, în restul de 25% este inclusă acea flexibilitate de care au nevoie cadrele didactice pentru a face un învăţămînt remedial, dacă au o clasă slabă, sau un învăţămînt de performanţă, dacă au o clasă mai bună.

Trecem la învăţămîntul superior şi la  ideea de asigurare a calităţii. Se propune clasificarea universităţilor în trei categorii, care ar urma să primească o finanţare diferenţiată. Ce schimbă asta faţă de sistemul actual?

Aş începe cu cuvintele rectorului, profesorului, ex-ministrului Marga, care spunea că trebuie să ne asumăm realitatea că sînt prea puţini studenţi şi prea multe universităţi. Spunea că este necesară o concentrare a resurselor pe misiuni specifice fiecărei universităţi. Practic, dăm posibilitatea fiecărei universităţi să se concentreze pe o anumită misiune, iar statul va finanţa în funcţie de această clasificare.

Ce înseamnă asta? Că o universitate care este în categoria celor de studii aprofundate ia per cap de student 10 lei, să spunem, în timp ce una care se opreşte la licenţă ia 7 lei?

Nu. Banii se vor da per program de studiu. Cele mai bune universităţi din categoria lor vor lua mai mult. Într-o primă etapă vom ierarhiza programele de studii, apoi vom clasifica universităţile într-una din cele trei categorii, iar finanţarea va fi făcută în funcţie de misiunea specifică şi de calitatea ei.

Deci stabiliţi cine în ce categorie intră, iar diferenţa de bani apare în interiorul categoriei. Adică o universitate din prima categorie va lua bani mai mulţi decît celelalte din aceeaşi categorie, dacă va performa mai bine.

Corect. Danemarca a trecut printr-un astfel de proces, cu rezultate pozitive.

Decizia asta se va lua pe ce criterii?

Performanţă. Un exemplu: procentajul de absolvenţi angajaţi în domeniul în care au studiat. Dacă acest procentaj este mare înseamnă că universitatea este racordată la piaţa muncii.

Aceste criterii vor fi stabilite de agenţiile de stat actuale?

Sau de alte agenţii europene acreditate. Aceste criterii pot fi stabilite în colaborare cu Ministerul Educaţiei. Criteriile trebuie să fie de output, adică ce iese din universitate. Franţa, Germania, Danemarca apelează la evaluatori străini, nu văd de ce noi am avea timiditatea de a face acest lucru.

Autonomia universitară

Ajungem la un punct care a enervat foarte multă lume, numirea rectorilor, care ar trebui să se facă şi prin participarea unor personalităţi externe universităţii. De unde această idee?

La ora actuală rectorii sînt aleşi de Senatul universităţii. Diferite universităţi au diferite modalităţi de a alege Senatul. Intrăm într-o etapă în care rectorii devin mai importanţi. Vor trebui să închidă programele de studii neperformante şi să deschidă alte programe, care vor necesita o resursă umană pe care vor trebui să o recruteze cu mare atenţie. Vor trebui să renunţe la anumite practici curente în universităţile româneşti. Este necesară o conducere puternică, de tip corporatist. Pentru o cît mai mare democraţie internă, am propus ca Senatul universităţilor să fie ales în mod direct: profesorii – de către profesori, studenţii – de către studenţi. Senatul (în proporţie de 75% profesori, 25% studenţi) desemnează o comisie de alegere a rectorului, compusă din 50% membri ai universităţii şi 50% personalităţi externe universităţii. Această comisie se ocupă de concursul pentru postul de rector. Nu poate candida la postul de rector nici o persoană care nu a primit în prealabil avizul Senatului universitar. Senatul are obligaţia să transmită cel puţin două propuneri. Odată ales, rectorul este confirmat prin ordin al ministrului, aşa cum era şi pînă acum. Ministrul nu face altceva decît să verifice legalitatea procedurii, nu poate respinge un rector. Cred că este o mare şansă pentru universităţile din România posibilitatea de a avea în comisie personalităţi interne şi externe, membri în conducerile marilor universităţi mondiale, care vă asigur că ar veni să participe la aceste comisii.

Acesta este cel mai vehement criticat punct din lege: restrîngerea autonomiei universitare.

Dimpotrivă, această lege dă mult mai multă autonomie universităţilor. Stabilirea unor reguli de către minister presupune o oarecare reglementare a universităţilor, chiar dacă regulile în sine sînt bune. Stabilirea regulilor nu va însemna restrîngerea autonomiei. Revedeţi articolul 113, care protejează explicit autonomia. Resping total această idee că autonomia este restrînsă.

De asta se plîng semnatarii unei scrisori deschise.

Ce scrisoare? (îi ofer scrisoarea deschisă adresată de un grup de profesori de la Facultatea de Ştiinţe Politice – vedeţi articolul Ruxandrei Ivan. O citeşte murmurînd nemulţumit – n. C.G.). Bun, să răspund scrisorii deschise. În primul rînd, se spune că legea a fost înaintată Parlamentului după o dezbatere publică nejustificat de scurtă. Pentru prima dată în România, o lege a avut un site propriu prin care a fost promovată şi explicată. Legea a fost discutată pe parcursul perioadei legale, pe nişte opţiuni majore care sînt discutate de trei ani de zile în societatea românească. Se axează pe Pactul Naţional pentru Educaţie, pe care-l respectă întru totul. Legea a fost discutată cu rectori, sindicate, toate organizaţiile relevante.

V-aţi aprins!

Nici una dintre afirmaţiile acestei scrisori nu conţine vreun citat din actuala lege, nu văd nici un argument. De pildă, această afirmaţie: „Refuzînd, în opoziţie cu practica europeană, şcolarizarea obligatorie pînă la vîrsta majoratului, proiectul abandonează o parte importantă a tinerilor români“. De fapt, douăzeci şi una dintre ţările UE au învăţămînt obligatoriu pînă la vîrsta de 16 ani. Majoritatea ţărilor cu învăţămînt obligatoriu pînă la vîrsta majoratului au o rată de cuprindere în liceu mai mică decît cea a României. Majoritatea ţărilor care au învăţămînt obligatoriu sub vîrsta majoratului au o rată de cuprindere în liceu mai mare decît cea a României. Prin urmare, nu este nici o corelare între durata învăţămîntului obligatoriu şi rata de cuprindere în liceu, care în România este de 76%. Cînd nişte profesori universitari pretind într-o scrisoare deschisă lucruri care sînt factual false, acest lucru demonstrează că universităţile româneşti nu au fost suficient de atente cînd şi-au recrutat resursa umană.

După noua lege puteţi trimite ceva pe capul celor care vă enervează, cum ar fi semnatarii scrisorii?

Nu, dimpotrivă. Singurul mijloc al ministrului de a interveni este pe lege, art. 114 – răspunderea publică, art. 115 – mijloacele de intervenţie ale ministerului, cînd se constată nerespectarea răspunderii publice. Ministrul poate aplica doar o serie de acţiuni scrise clar acolo. Constatarea încălcării de către o instituţie a obligaţiilor legale se face de către Consiliul de Etică şi Management Universitar din care fac parte trei reprezentanţi numiţi de Consiliul Naţional al Rectorilor (care poate fi acuzat de multe lucruri, dar nu de subordonare faţă de ministru), trei reprezentanţi numiţi de minister, un reprezentant al ARACIS, un reprezentant al Consiliului de Finanţare al universităţilor şi un reprezentant al organizaţiilor studenţeşti. Deci constatarea ilegalităţilor dintr-o universitate se face de către un consiliu în care ministerul nu are nici pe departe o majoritate. Prin urmare, resping cu argumente concrete nişte acuzaţii false, tendenţioase şi fără date, făcute fie pe o interpretare incompletă a legii, fie pe nişte frici izvorîte din practici ale trecutului. Ceea ce această lege aduce nou este că noi nu construim viitorul prin prisma prejudecăţilor trecutului. 

Daniel Funeriu este ministrul educației.

a consemnat Cristian GHINEA.

Mai multe