Părinţi versus profesori
Am provocat două excelente profesoare de limba și literatura română să scrie despre relația lor cu părinții elevilor și despre cum este văzut rolul de părinte din această perspectivă, avînd în vedere și faptul că în ultima vreme părinții sînt cei mai vocali în ceea ce privește sistemul de educație din România.
Ioana NANU
Cu tandemul la plimbare
Vă propun să privim educația ca pe o plimbare cu bicicleta în tandem. Tandemul nostru – părinți-profesori – are pe o șa aceiași doi părinți, pe cînd pe a doua șa sînt așezați, succesiv sau concomitent, în funcție de ciclul școlar, mulți profesori, încît pedalarea împreună devine o problemă cel puțin de sincronizare. De asemenea, unii profesori (din ce în ce mai puțini) vor fi pe șa timp de mai mulți ani, pe cînd majoritatea se vor schimba anual, ceea ce presupune o nouă acordare a ritmului de pedalare an de an. Dacă cele două rînduri de pedale nu se armonizează, înaintarea va fi poticnită, ori vehiculul se va opri.
Ritmul de pedalare al părinților se bazează pe experiența de părinte. În funcție de ea, părinții vor transmite copiilor setul de valori pe care le au. Profesorii au de partea lor expertiza, iar valorile transmise trebuie să fie, în primul rînd, în acord cu legile în vigoare. Altfel spus, să fie valori ,,corecte“, fie că privim corectitudinea din perspectivă politică, etică sau estetică. Chiar dacă valorile personale ale profesorului nu coincid întocmai cu valorile pe care el trebuie să le transmită elevilor, obligația sa e să pună în paranteză valorile personale. De exemplu, dacă profesorul este homofob, nu-i este permis să se manifeste astfel în spațiul școlar. Aici, el trebuie să vorbească, și chiar convingător, și să acționeze în spiritul respectării dreptului la viață privată al oricărui cetățean și să amendeze manifestările homofobe. Pe cînd părintele homofob e liber să se exprime tranșant în preajma copilului său în defavoarea homosexualității. Ca să nu se ajungă la conflict și tandemul părinți-profesori să funcționeze, părintele trebuie să pună în act regula naratologică a „suspendării neîncrederii“. Aceasta presupune, în cazul nostru, nu a ne imersa într-o lume ficțională precum literaratura, ci a realiza că, fiind parte a contractului social, trebuie să accepți că școala este un spațiu al profesioniștilor. Că educația parentală și cea formală au principii specifice. Că și profesorul vrea tot ,,binele copilului tău“. Chiar dacă aceasta înseamnă să te interoghezi în legătură cu propriile valori.
Ajungem acum la elementul-cheie al educației – autoritatea. Fără ea, educația formală nu există. Copilul este trimis la școală, unde trebuie să accepte că imperiul „libertății“ s-a sfîrșit, fiind înlocuit cu imperiul lui „trebuie“. Pentru că zilnic trebuie să te trezești, trebuie să mergi la școală, trebuie să stai în bancă, trebuie să asculți de profesor, trebuie să-ți faci lecțiile. Și regulile jocului nu vor fi respectate de copil, care se va plictisi foarte curînd de ele, fără ca autoritatea să intre decisiv în joc. Vorbesc aici de autoritatea profesorului. Cine va sădi în mintea copilului semințele autorității? Părinții. Cum? Tocmai punînd în act „suspendarea neîncrederii“. Copilul va trebui să aibă încredere în autoritatea profesorului, care este îndrumătorul de care nu se îndoiește. Așa cum părinții țes încrederea în profesori, tot ei pot sfîșia pînza, discreditîndu-i. Sub impulsul momentului, părinții formulează judecăți de valoare negative. Acesta e momentul în care se produce fisura care, în timp, va crea crevase. Cel mai ușor este să dau exemplul unei nedreptăți pe care profesorul o face copilului, cu știință ori ba. De obicei, nemulțumirile gravitează în jurul notării. Reacția părintelui, de cele mai multe ori, este aceea de a veni la școală furios și de a cere socoteală profesorului, eventual în fața copilului. Probabil că ciocnirea de facto a fost precedată de o formulare tranșantă în privința profesorului și acasă, tot în fața copilului. Am cumpănit mult timp dacă părintele ar trebui să procedeze astfel. Și am ajuns la concluzia că ar trebui să-l provoace pe copil, măcar uneori, să-i adreseze profesorului nemulțumirea pe care o are. Și, dacă nu reușește să se lămurească, nici atunci nenorocirea nu este chiar așa de mare. Pentru că se pierde cu totul din vedere că din lecțiile de viață ale copilului trebuie să facă parte și nedreptatea. Ca și dreptatea, ea îl pregătește pentru viață, în care strîmbăciunea este așa de des prezentă.
Ce-ar fi ca tocmai astfel de situații să se transforme în prilejuri excelente în care părintele să discute cu copilul despre dreptate și nedreptate, despre cum ne gestionăm frustrările, cum acționăm nu doar în interesul nostru de moment, ci începem să reflectăm la o situație mai amplă, încercînd să înțelegem universul în care trăim? Toate acestea, discutate cu copilul, sînt de mult mai mare folos pentru formarea lui ca om decît o îndreptare punctuală a situației, deseori cu tensiuni escaladate prin tonuri ridicate și proferări de amenințări. Experiențele mele ca profesoară mi-au arătat că părinții raționali, în fața unei asemenea perspective, sînt receptivi, temei pe care îmi bazez și invitația prezentă de a pedala împreună, în tandem. Putem face ca plimbarea noastră să fie nu doar posibilă, chiar cu poticneli, dar, ca orice plimbare, să fie și plăcută.
Marilena ȘERBAN
Joc de dublu
Sînt profesoară de douăzeci de ani și nu e o întîmplare. Am ales această profesie nu pentru că nu am avut o altă variantă mai bună, ci pentru că am avut credința că e cea mai bună cu putință. Cînd am făcut această alegere, prin clasele primare, deși nu cunoșteam sintagma „elevul în centrul educației“, am avut în minte imaginea unui copil pe care l-aș putea face fericit la școală. În proiecția mea, nu se vedea nici un părinte. Azi, imaginea include obligatoriu, uneori în prim-plan, părintele.
Două tipologii am remarcat în relația mea cu părinții: indiferenții și dominatorii. Explicația pe care am găsit-o pentru situarea aceasta la extreme ținea de context – traversam o perioadă de tranziție, valorile se schimbau, nuanțele și moderația erau greu accesibile, iar copiii cu care lucram și familiile lor resimțeau, din plin, efectele unei crize care se prelungea nu doar în timp, ci și către paliere esențiale (economice, sociale, politice etc.). La început, îi blamam pe indiferenți și apreciam la dominatori implicarea, în ciuda stilului „abrupt“. Acum, îi prefer pe indiferenți, fiindcă în golul creat de ei mai am loc lîngă copil, cu care pot lucra mai ușor.
În ultimii ani, scena a fost animată de alte tipologii. Pe de-o parte, părintele indulgent, cunoscător al unui parenting învățat, de obicei, după ureche, care satisface orice dorință a copilului în numele unei libertăți suverane. Acesta trebuie să fie fericit, orice fel de limită îl frustrează, prin urmare, orice regulă este contestată de părinte și nerespectată de copil. Este convins că trebuie să fie alături de odor la bine și la greu, dar, de fapt, nu distinge binele de rău și nu acceptă greșeala, ceea ce îi blochează pe amîndoi într-un conflict perpetuu; se schimbă școli, profesori, dar problemele rămîn… Părintele hiperprotectiv, după ce își oprește mașina fix la intrare, ca odrasla să nu meargă nici un pas în plus, îi pune în ghiozdan telefonul, deși e împotriva regulamentului, fiindcă trebuie să știe de cîte ori a strănutat sau a mușcat din sandvici; vine val-vîrtej la școală cînd află de o notă mică sau vreo piedică „scăpată“ în pauze, să-i pună la punct pe cei care distrug liniștea și fericirea lui Prîslea. Părintele perfecționist vrea să vadă în carnet note maxime la toate materiile și se bate pentru ele cu orice mijloace, deși pierde copilul undeva pe drum. Părintele tiran știe cel mai bine ce trebuie să facă propriul copil, dar și al altora, știe cum trebuie să predea fiecare profesor în parte și demonstrează tuturor cît de incompetenți sînt; el e, adesea, și expert în manipulare, amenință cu „darea în presă“, armă mai de temut decît învechita reclamație la inspectorat, sau calomniază fără jenă, fiindcă știe că, legislativ, școala nu este bine protejată din acest punct de vedere, iar profesorul nu își cunoaște drepturile și confundă decența cu acceptarea abuzului.
Îl văd rar pe părintele echilibrat, cel conștient de drepturile și obligațiile lui, preocupat să-i fie bine copilului, nu să-și satisfacă orgoliile sociale, care acceptă că opiniile pot fi diferite și ține cont de părerea celorlalți, care se consultă cu profesorul, nu îl acuză, care nu tace cînd trebuie să vorbească și cînd vorbește o face argumentat, documentat și cu bunăvoință. Tot rar mă întîlnesc cu părintele care, atunci cînd remarcă ceva bun sau apreciază ceea ce fac, vine să-mi mulțumească. Cu un salariu mare sau mic, cu bonusuri financiare sau fără, într-o clasă mobilată modern sau doar într-una curată, pentru un profesor care nu a mizat pe întîmplare cînd și-a ales profesia aceasta este cea mai valoroasă evaluare și cel mai puternic stimulent… Acestor părinți le mulțumesc eu azi.
Blamată la nesfîrșit de oameni care ar fi putut să schimbe mai mult, dar nu au schimbat nici pe departe cît am reușit eu „la firul ierbii“, purtînd stigmatul preluat cu atîta ușurință de mass-media, cel al învățămîntului de stat dezastruos și corupt, mă gîndesc tot mai des dacă nu cumva ar fi mai profitabil să uit de prostiile filozofice legate de sens și să renunț la a mai fi profesoară. Mai ales de literatură. Datorită părintelui care îmi spune, cu un firesc care mă umple de bucurie și energie, că a venit să-mi mulțumească fiindcă am mers cu copilul lui prin librării, la tîrguri de carte, fiindcă i-am dat prilejul să întîlnească oameni care citesc și discută despre asta, fiindcă citește și altceva decît ce e în manual, datorită lui sînt încă profesoară. El este cel care pregătește prăjituri pentru copiii din clubul de lectură, cel care face mai multe drumuri pînă la muzeu sau la teatru ducînd serii de copii, fiindcă școala nu are microbuz, el își lasă copilul să vină la întîlniri cu scriitori chiar dacă traversează orașul cu tramvaiul, și îi dă bani pentru cărți ori vine cu el, sîmbăta sau duminica dimineața, prin librării. Cu el alături, sînt capabilă să schimb școala mea mai mult decît ar putea oricare ministru sau politician. Ar fi un joc de dublu cu singurul cîștigător care contează – copilul.
pagină realizată de Adina POPESCU