Părinţi şi copii

21 ianuarie 2009   Tema săptămînii

Nu-mi amintesc locuri mai frumoase de joacă din copilărie decît maidanele! Dacă se întîmpla să locuieşti în vecinătatea vreunui maidan sau, şi mai spectaculos, a unui şantier, a unui bloc în construcţie, distracţia era asigurată. Jocul preferat era un fel de concurs: cine găseşte cele mai interesante obiecte printre maldărele de moloz. Făceam echipe de cîte doi-trei copii, stabileam ora la care toată lumea pornea "în expediţie" şi ora la care ne întorceam la locul de plecare şi dădeam startul. Făcusem chiar o expoziţie cu obiecte găsite: monede vechi, casete audio, doze de bere, piuliţe, gloanţe (printre cele mai "tari" descoperiri!) şi tot soiul de vechituri care nouă ni se păreau adevărate valori. Cel mai iscusit cercetaş era un băiat de prin blocurile vecine, Florian, care, nu ştiu cum se întîmpla, avea cel mai mare succes - a găsit odată o brăţară de aur pe care, după ce toţi am întors-o pe toate părţile şi am născocit cîte o poveste fantastică legată de provenienţa şi de proprietarul ei, am ascuns-o de teamă să nu ne "spună" cineva părinţilor şi să fim pedepsiţi pentru că am furat-o de undeva. Mult timp toţi l-am bănuit pe Florian cum că se ducea cu o seară înaintea expediţiilor şi "planta" obiectele în locuri strategice, pentru ca a doua zi să iasă, iar şi iar, cîştigător. Am complotat chiar împotriva lui şi, cîteva seri la rînd, i-am urmărit fiecare pas, dar nu am reuşit să-l prindem. Dacă nu aveai un maidan pe care să-l "baţi" cît era ziua de lungă, la fel de bună de joc era şi strada din faţa blocului. Seara, după şcoală, la sfîrşit de săptămînă sau în vacanţe, străzile erau pline de copii care jucau orice. Pînă nu ne lovea cumplita foame sau pînă nu începeau desenele animate "pe bulgari", nimic nu ne putea ţine departe de jocurile noastre. Nopţi pierdute cu HC... Acum, maidanele au mai dispărut. Străzile sînt pline de maşini, iar cînd mai vezi cîte un puşti rătăcit prin faţa blocului, parcă nu-ţi vine să crezi că mai sînt şi copii. Iar dacă aceştia există, parcă nu mai ştiu să se joace. E drept, şi vremurile s-au schimbat. De ce-ar mai bate cineva mingea pe stradă, cînd o poate face pe calculator - este mai comod, mai sigur, atît pentru copil, cît şi pentru părinte, nu trebuie "să intri în casă" cînd se lasă întunericul, nu trebuie să mai strigi la balcon după mama lui X să-l lase afară să se joace cu tine, pentru că X este la un buzz distanţă etc. Să ai un computer personal la începutul anilor ’90 era la fel de utopic ca a avea o maşină de lux decapotabilă. Calculatoarele HC, produse pe platforma Pipera, costau în jur de 9000 de lei, dar pentru achiziţionarea lor aveai nevoie de oarece relaţii şi mai trebuia, în plus, să aştepţi nu cinci ani ca pentru o Dacie, dar cîteva luni cu siguranţă. La aceste computere, bazate pe o tehnologie de la începutul anilor ’80, informaţia se stoca pe casete audio. Asta numai dacă se întîmpla să ai un casetofon cu înregistrare. Jocurile veneau tot pe casete - de cele mai multe ori prost înregistrate şi dificil de instalat - şi nu erau mai mult decît o imagine simplistă, care se mişca pe televizor pe post de minge, navă spaţială, maşină, răţuşcă şi cam atît. Nostalgicii îşi amintesc fără îndoială de nopţile pierdute cu asemenea distracţii. Astăzi, industria jocurilor pe calculator a depăşit orice ne puteam imagina cu vreo 10-12 ani în urmă. Scurte istorii de familie Eram într-o zi la o masă, într-un grup de cunoştinţe, la care s-au aşezat şi o doamnă cu un băiat de vreo nouă ani. Fără să ridice ochii din pămînt, puştiul s-a trîntit pe un scaun, şi-a scos din rucsac un device nu mai mare decît un telefon mobil obişuit şi a început să butoneze de zor. Din cînd în cînd, mama lui încerca să-i mai distragă atenţia, explicîndu-i că nu este tocmai "elegant" să nu bage pe nimeni în seamă. "Uite - îi spunea -, mai sînt şi alţi copii, aţi putea sta de vorbă, aţi putea să vă jucaţi împreună!" Băiatul nu părea însă să o audă. "Este un iPod?" - îl întreb într-o doară. "Ipod?! Uită-te şi tu mai bine! Este un palm!" - îmi răspunde vizibil deranjat de întrebarea mea "prostească". "Şi ce face palm-ul tău atît de special?" - insist. "Se joacă! Lasă-mă-n pace, nu vreau să greşesc ceva!" "Scuzaţi-l - îmi spune mama sa -, nu este foarte comunicativ. Stă mult timp singur şi aşa s-a obişnuit." Ascultînd poveştile femeii, pesemne mult mai dornică de vorbă decît odrasla cu palm, am aflat o scurtă istorie de familie care nu m-a mirat defel, dată fiind actualitatea ei. Doi părinţi mai mult absenţi din viaţa copilului prin natura meseriilor, doi bunici care au crescut băiatul pînă la doi ani şi mai multe rînduri de bone care, cîte zece ore pe zi, au avut grijă de el "cum au ştiu mai bine". În cazul serviciilor specializate de baby-sitting, poţi avea o minimă siguranţă că, pe lîngă masă şi somn, copilul poate avea şi o altă activitate în plus, deşi "patalamaua" nu este mereu o garanţie. Dacă luăm însă în calcul "remuneraţia" nu tocmai mică şi numărul familiilor care îşi permit acest tip de servicii specializate, este foarte clar că mulţi părinţi preferă să plătească o bonă "ca să fie cineva cu copilul" şi atît. Dacă bona oboseşte şi nu mai are chef şi nervi de energia şi mofturile copilului, îl instalează frumuşel în faţa televizorului, dă pe Cartoon Network şi, pînă la sfîrşitul programului, are linişte şi pace. Variantele pentru a compensa lipsa părinţilor din viaţa copilului sînt nenumărate - unora li se dă tot ce-şi doresc, fie că au sau nu nevoie de lucrurile pe care le primesc în dar. Alţii călătoresc prin ţări străine cel puţin de două ori pe an, deşi, dacă îi iei la întrebări, constaţi că nu ştiu diferenţa de amplasament dintre - să zicem - Castelul Bran şi Castelul Peleş. Tatăl unui copil se lăuda că a reuşit să-l înscrie într-o excursie la schi în Austria. Puştiul avea şapte ani şi era la cea de-a patra experienţă de acest gen. "Nu ştiu sigur dacă am să-l las - mi-a spus -, dar i-am rezervat locul ca să nu-l pierdem. M-am gîndit că, dacă pînă la urmă nu pleacă, am ratat şi şansa altui copil de a merge în această excursie, dar e mai bine aşa. Decît să stea singur acasă, mai bine în Austria." "Nu ar fi fost mai simplu aici, la Predeal, de exemplu, dacă tot nu este ceva sigur?" - întreb. "I-am propus, dar mi-a zis că nu ştie ce-i aia şi că, oricum, monitorii de schi sînt slabi în România!" Socializare fără comunicare? O prietenă mi-a ţinut într-o zi un întreg discurs despre "petrecerile de copii din ziua de azi", evenimente grandioase, pregătite minuţios, mai ceva ca o nuntă. În primul rînd se începe cu invitaţiile - se concepe un text din care nu lipsesc informaţiile de bază (ziua, locul şi ora petrecerii), se alege un model de invitaţie cît mai "trăsnit" şi, după ce totul este pus la punct, se trece la meniu şi la variantele de entertainment ale invitaţilor. Nu lipsesc clovnii, baloanele care iau diverse forme de animale sau alte obiecte, artiştii care pictează feţele copiilor, creioanele şi cărţile de colorat etc. "În ziua cu pricina se întîlnesc doar copiii. Evident, mergem şi noi, părinţii, dar strict ca să-i supraveghem. De petrecut, petrecem a doua zi, fără copii. Ei - cu treaba lor, noi - cu a noastră. Cam aşa stau lucrurile! Punem foarte mare accent pe partea asta de socializare. De exemplu, am făcut o regulă ca noi, mamele elevilor dintr-o clasă, să ne întîlnim măcar o dată pe lună fie la o cafea, fie la un restaurant, ca să ne cunoaştem mai bine. La unele întîlniri, o invităm şi pe diriginta copiilor, pentru că este foarte important să-ţi stabileşti relaţii... Petrecerile, întîlnirile de acest gen sînt extrem de importante." "Fiţe - încerc eu să-i mai tai amicei mele din elan -, cînd eram noi copii..." "Oho, alte vremuri - exclamă ea ca şi cînd asta se întîmpla cu cel puţin 50 de ani în urmă -, nu-s fiţe! Aici vorbim de un sistem din care este vital să faci parte. Dacă nu faci parte din el, nu exişti - lumea trebuie să te cunoască, trebuie să te faci văzut, să ţii pasul cu vremurile, cu restul lumii!" Am întrebat-o dacă invitaţii, copiii care va să zică, participă în vreun fel la această organizare majestuoasă, dacă cineva ţine cont de aspectele... din "alte vremuri", care înseamnă spiritul de echipă, dezvoltarea abilităţilor practice, capacitatea de implicare, pînă la urmă. "Nu, dragă, păi noi dăm bani ca să muncească ei? Cînd ajungem, totul este pregătit şi arată atît de spectaculos! Tu nu înţelegi, dar este un sistem!" O fi, dar de ce în el, în plus faţă de relaţiile de socializare - pe care, de!, moda le impune - nu este loc şi de comunicare? Lipsa relaţiilor directe între părinţi şi copii, nepotrivirea şi neînţelegerile dintre aceştia nu sînt un mit, o sintgamă care "dă bine" în anchetele şi în studiile sociale. Am întrebat mai mulţi elevi dintr-un liceu din Bucureşti, din clase şi de vîrste diferite, care cred că ar fi problemele cu care se confruntă în familiile lor. Fie că au fost sincere şi elaborate, fie că au fost scurte, dar la obiect, sau copiate, unele, de la colegii mai "inspiraţi", răspunsurile, în marea majoritate, au arătat că tinerii suferă din cauza timpului mult prea scurt pe care îl petrec cu părinţii, a lipsei comunicării cu aceştia sau din cauza inexistenţei unor relaţii de prietenie cu adulţii. Copiii de azi nu mai seamănă cu cei de acum 20 de ani şi acelaşi lucru se poate spune despre părinţi. Şi este firesc să fie aşa - fiecare generaţie trăieşte în "alte vremuri", într-un alt context în funcţie de care se stabilesc şi relaţiile de familie cu tot ce presupun acestea. Deloc de neglijat în creionarea legăturilor dintre părinţi şi copii sînt o serie de factori care ţin de vîrstă, de educaţie, de starea materială, de personalitatea fiecăruia, de experienţa de viaţă. Un scenariu perfect nu este posibil decît în filme, în cărţi sau în mintea fiecăruia dintre noi. Viaţa însă este în altă parte, în lumea reală în care, nu-i aşa, visurile se împlinesc destul de rar: de cele mai multe ori trec pe lîngă noi; sau noi pe lîngă ele, nu e foarte clar... (Ruxandra Tudor)

Mai multe