Părinți la judecată

Și totuși, nu e ușor să pui sub semnul întrebării propriul tău trecut. Răsfoind albume de familie, îi vedeam pe bunicii noștri ca pe eroii care au supraviețuit Marii Terori, care au cîștigat „Marele Război pentru Apărarea Patriei” și care au clădit o țară măreață. Din viețile lor erau făurite legendele – o poveste perfectă despre sacrificiu și vitejie din secolul al XX-lea. Ei au suferit pentru ca nepoții lor să poată trăi în pace (iar „ei” îi includea, bineînțeles, și pe ucraineni).

Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri! Ceea ce generația mea a experimentat în plus a fost Revoluția. Mai exact, libertatea profesională adusă de Revoluție. 

Acest text are milioane de variante. În tot Estul – nu numai în biata Românie –, părinții deceniului nouă (1980-1990-) au crezut în veșnicia comunismului și s-au străduit, cu disperare, să-și pregătească odraslele pentru un viitor în acel sistem. Sigur că au fost și părinți care încă de pe atunci își creșteau copiii pentru emigrare: am două verișoare, Patricia și Rosana, ale căror nume de botez au fost special alese pentru a fi „universale“, pentru a nu le fi piedici în viitoarea lor viață de imigrante (și au fost bine alese: nici Patricia din California și nici Rosana din Germania nu se plîng de prenumele lor). Dar, cel puțin în mica lume pe care o cunosc personal, părinții nu gîndeau așa departe; generația lor ajunsese de la sat la oraș, iar minimul pe care ei îl doreau pentru copiii lor era ca aceștia să nu se întoarcă la țară. Dar care era maximul? N-am știut niciodată. 

Atunci cînd îmi judec părinții, și eu, ca și alții, sînt uluit de cît de incapabili s-au dovedit ca părinți. În aparență, toate energiile lor păreau să se concentreze pe mantra „Să nu-mi ajungă copilul la fabrică“. Asta, dacă reușea să rămînă la oraș. Deci, gîndeam eu, cu mintea mea de copil, nu numai „la țară“ era ceva foarte rău, dar și „la fabrică“ era la fel de rău. Și atunci, unde era bine? Nu puteam primi un răspuns la această întrebare, pentru că în fiecare zi părinții îmi veneau înjurînd de la serviciu (tata înjurînd, mama plîngînd... nimic nu mergea, totul se năruia de la o zi la alta în toată România, cum ar fi putut fi altfel în meseria lor de ingineri?!). Cu toate astea, ambițiile lor absurde – așa cum le vedeam atunci și cum le văd și acum – rămîneau neclintite: să scape Mihăiță de „la țară“ și de „la fabrică“. Atît.

Chiar dacă un cititor obișnuit de Dilema veche cunoaște foarte bine sistemul, este posibil ca acest articolaș să cadă și sub ochii unei persoane tinere. De aceea, trebuie să dau cîteva explicații, pentru că altfel închid textul într-o bulă a inițiaților (adică a „bătrînilor“) și nu asta vreau, că n-are rost. Am să fac, deci, ce știu eu să fac mai bine, adică să povestesc ce-am trăit pe pielea mea. Corto y derecho!

Dacă un absolvent de liceu reușea la e-xa-me-nul de bacalaureat, se putea înscrie la examenul de admitere pentru învă-ță-mîn-tul superior. Dacă lua examenul, pleca în ar-ma-tă, la un stagiu militar pe termen redus (TR), care dura nouă luni; după acest sta-giu, începea cursurile universitare și, cu pu-țin noroc, le termina după patru ani și pri-mea o diplomă (în urma altui examen) și o „repartiție“. Acest ultim punct era principala problemă: „repartiția“ era, invariabil, undeva la țară. Așa că tînărul licențiat pleca la gară și de acolo la Țărănoaia, să-și ia în primire primul job. Greul rămînea pe părinți, care din acel moment începeau o foarte lungă trudă de a-l aduce pe „băiat“ înapoi la oraș. Unii părinți reușeau. Alții însă nu, iar odorul lor murea de alcoolism, după cîțiva ani, într-un sat uitat de lume și de oameni. 

Ce se întîmpla însă cu absolventul de liceu care nu reușea la examenul de admitere de la facultate? Se întîmplau lucruri. Nu prea vesele, ba chiar deloc. Pleca și el în armată, dar nu la TR, ci la „trupă“, iar stagiul lui nu era de nouă, ci de 18 luni bătute pe muchie. Dacă absolventul nu era etnic român, avea mari șanse de a fi trimis într-o unitate militară cu totul specială, poreclită „Diribau“, unde nu se făcea instrucție, ci numai muncă foarte grea, pe cele mai periculoase șantiere. Asta nu era tot. La „Diribau“ erau trimiși nu numai minoritarii (sași, maghiari, șvabi, romi, armeni, ucraineni), ci și recidiviștii, cei trecuți prin case de corecții și închisori. Mortalitatea în unitățile „Diribau“ era mult mai mare decît în cele obișnuite. 

După ce scăpa cu viață și primea livretul militar, tînărul absolvent de liceu își relua viața de civil și își căuta (sau mai exact primea, „îi era repartizat“) un job pe piața muncii. Putea să dea an de an examen de admitere la facultate, dacă dorea, dar trebuia să meargă la lucru, zi de zi. Nu avea timp de pregătire. Nu puțini au fost cei care au petrecut zece ani în acest limb. Unii au început studiile universitare la 30 de ani și le-au terminat în jur de 40... li se spunea „tătuci“. Treji, erau triști. 

Și părinții mei, ca orice părinți, erau perfect conștienți de acest sistem și ferm deciși să nu-l lase să mă distrugă. Așa că m-au îndopat cu matematică („La Politehnică se intră mai ușor“). Abia spre sfîrșitul liceului și-au dat seama c-au stricat orzul pe gîște, pentru că de Mihăiță nu se lipise nici un strop de matematică, după aproape zece ani de chinuri de ambele părți (încă din clasa a treia am avut probleme, începînd cu împărțirea, dar ei au refuzat să accepte adevărul. Din punctul lor de vedere, un copil care nu pricepea matematica – încă de la aritmetică – era pur și simplu redus mintal. Nu voiau ca eu să fiu redusul lor mintal. Așa că m-au îndopat în continuare, ca pe-un curcan pentru Thanksgiving). În penultima clipă, adică la sfîrșitul clasei a XI-a, și-au dat seama că adevărata mea menire este să devin doctor veterinar – deci au început să bage bani în meditațiile mele de patologie veterinară. Genetica am învățat-o singur, că-mi plăcea. Dar patologia...

A venit Revoluția și ne-am trezit deodată liberi. Și ei, și eu. Tot sistemul căzuse direct în cap, nu mai existau nici „repartiții“, nici nimic, orice tînăr își putea alege orice carieră dorea, așa că cei mai mulți dintre noi habar n-au avut ce doreau și-au făcut tot ce le ziceau părinții. După ce-am picat examenul de intrare la facultatea de căței, ai mei și-au luat odorul deoparte și l-au întrebat, pentru prima dată în viețile lor de părinți iubitori și pafariști: „Mihăiță, tu ce vrei să faci pe lumea asta?“. 

Eu le-am răspuns că vreau să fiu scriitor și-am plecat la Istanbul, cu două sacoșe de rulmenți; banii lor se terminaseră, odată cu salariile, odată cu institutele de proiectare, odată cu sistemul, iar pentru studii îmi trebuiau fonduri serioase, că Filologia costă (e plină de fete facultatea ceea, iar eu cu ce era să le plătesc băutura? Doar nu voiam să trec prin Filologie ca gîsca prin apă. Un scriitor are nevoie de subiecte!). Am devenit scriitor, da, dar mi-a luat ceva mai mult decît estimasem inițial: în septembrie 1992 am sprintat, iar în ianuarie 2022 am ajuns la potou. Multuț! Cînd Zenon și-a enunțat paradoxul, nu-l cunoștea pe Buzea.

Mă-ntreb cum ar fi fost dacă ai mei aveau dreptate. Dacă nu venea Revoluția. În definitiv, nu era obligatoriu să vină; în Belarus, de pildă, n-a venit nici o revoluție, iar la Minsk se trăia incomparabil mai bine decît la București, atunci în 1989. Bun, scriitor n-aș fi putut fi, dar nici inginer. Cel mai probabil, aș fi devenit fie victimă, fie călău (înclin categoric spre a doua variantă). Mă văd foarte bine în pielea unui securist, a unui activist de partid sau a unui ziarist de la Scînteia, specializat în articole gongorice („Noi și noi succese în agricultura socialistă“). Ca victimă, mă văd fie alcoolic deja mort, fie „frontierist“ (adică condamnat penal pentru tentativa de trecerea frauduloasă a frontierei de stat; înclin categoric spre prima variantă). 

Dar jocul ăsta imaginar este previzibil și plictisitor, cînd e vorba de mine însumi, că n-aș fi fost un personaj în nici unul dintre scenarii. E mai interesant cînd îl joc de unul singur, alegîndu-mi însă un mare scriitor. Cu cît mai mare, cu atît mai bine! Ce-ar fi fost Mircea Cărtărescu, de pildă, fără Revoluție? Sau Radu Aldulescu?

Mihai Buzea este scriitor și locuiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Frunza, Editura Polirom 2022.