Păreri, prejudecăţi şi presimţiri
Despre proprietatea intelectuală avem, cu toţii, păreri interesante, prejudecăţi înrădăcinate şi presimţiri sumbre, în diferite dozaje, pentru că sîntem, cu toţii, creatori, mai mult sau mai puţin originali. Avînd privilegiul să citesc în avans contribuţiile la această temă, mi-am permis să presar, printre ele, comentarii personale şi idei subversive. Mihail Radu Solcan crede că pirateria este, în contextul proprietăţii intelectuale, o "metaforă alunecoasă". Există, oare, metafore care să fie altfel? Odată instalate ferm în imaginar, legate rigid de un sistem de concepte, ele devin simple clişee. Mihail Radu Solcan îl citează pe Defoe, care, în 1703, afirma că scrie doar pentru notorietate, fără să-i pese de proprietate, faptul că scrierile îi sînt difuzate fiindu-i de ajuns. În fond, la rîndul lui, îşi datora celebritatea stilizării unui manuscris care nu-i aparţinea, cel al lui Alexander Selkirk, devenit Robinson Crusoe. Opt ani mai tîrziu, Defoe ar fi fost mai reticent în declaraţii. Statutul reginei Anna, emis în 1711, trecea dreptul de proprietate intelectuală de la editori la autori. Uzînd de acest statut, Defoe ar fi putut să evite închisoarea datornicilor. Paradoxul semnalat de Mihail Radu Solcan este că tocmai libertarienii, care au oroare de monopolul instituit de stat şi pentru care proprietatea tangibilă este tocmai garanţia limitării acţiunii statului, cer intervenţia autoritară a aceluiaşi stat, dorit de ei, în principiu, minimal, pentru apărarea proprietăţii intelectuale. Din această dilemă se poate, însă, ieşi. Plătim impozit statului, plătim şi rate firmelor de asigurări, sperînd că, în felul acesta, proprietăţile noastre tangibile " casa, maşina, ogorul, pădurea " vor fi apărate. Nu există, însă, impozit, pe proprietatea intelectuală. Cei interesaţi să le fie apărată n-au decît să plătească un impozit similar cu cel pe clădiri. Ceilalţi n-au decît să se bucure de notorietatea lor gratuită. Constantin Vică, în dialogul său cu a. l. ş., invocă vechiul paradox al proprietăţii intelectuale. Cînd sustragi cuiva un bun tangibil, îl privezi de folosinţa lui, în timp ce, atunci cînd îi preiei ideile, acesta nu şi le pierde. Se poate argumenta, împotriva acestui raţionament, că autorul iniţial pierde, totuşi, ceva, anume avantajul competitiv faţă de cel neştiutor. Discuţia însă alunecă rapid asupra drepturilor derivative. În ce măsură sînt îndreptăţit să folosesc ca sursă de inspiraţie pentru propria mea creaţie alte opere, create de alţii? Sursele considerabile de venit pe care le asigură ecranizările au făcut ca legislaţia actuală să fie extrem de severă în privinţa drepturilor de adaptare, ceea ce nu era cazul înainte de industria cinematografică. Conform reglementărilor actuale, Shakespeare ar fi, în cel mai bun caz, interzis, iar, în cel mai rău caz, băgat la închisoare. Se perpetuează imaginea falsă a distincţiei între producătorii şi consumatorii de bunuri culturale. O cercetare sociologică imparţială arată că, de fapt, cei care citesc sînt, în marea lor majoritate, cei care scriu. Pînă şi în privinţa amatorilor de muzică sau de filme, tendinţa este dinspre consum către creaţie, după cum o dovedesc procedeele de tip mash-up sau footage. Problema este că, sub cuvînt că se apără drepturile creatorilor, legislaţia este chemată să protejeze drepturile multiplicatorilor şi distribuitorilor. Marea schimbare adusă de tehnologia informaţiei şi comunicaţiei este aceea că difuzarea unei opere nu mai presupune încorporarea ei într-un obiect multiplicat în serie. Orice creaţie poate fi transmisă direct, fără ca textul să fie în prealabil tipărit într-o carte, muzica să fie înregistrată pe un disc, sau filmul, pe un DVD. Oricum, autorii nu luau decît o fărîmă (în cel mai bun caz 10%) din cîştigurile intermediarilor. Aceştia din urmă, însă, îşi clamează indignarea faţă de furtul intelectual, în loc să accepte faptul că misiunea lor este încheiată. Un vizionar ca Jeff Bezos, patronul lui amazon.com, a înţeles din vreme acest lucru, de aceea a propus dispozitivul kindle, prin care oferă fişiere electronice în locul cărţilor, la o fracţiune din preţul variantei tipărite. Eugen Vasiliu, directorul ORDA, se arată gata să lupte pînă la capăt, luînd ca model "eseul" legislativ francez (legea HADOPI), o lege născută-moartă, deoarece e lipsită de posibilităţi reale de aplicare. Fenomenul pirateriei poate fi corect apreciat doar prin recunoaşterea faptului că preţul produselor culturale este, la ora actuală, exagerat de mare în raport cu costul marginal, respectiv cu costul implicat de realizarea unei unităţi adiţionale de produs. Coborîţi preţul la nivelul costului tranzacţiei, care reprezintă cheltuielile de timp şi energie necesare pentru efectuarea transferului electronic! Cine şi-ar mai pierde vremea căutînd o sursă gratuită, dacă i se oferă posibilitatea de a descărca un fişier de calitate, la un preţ modic? Oferiţi, în loc de copii similare ale unei creaţii, posibilităţi de a îmbogăţi această creaţie! Andra Matzal şi Miron Ghiu oferă, în intervenţia lor, o varietate de surse alternative de venit. Pentru ca acestea să fie exploatate, este necesar să se ţină seama de faptul că nu mai există practic diferenţă între producători şi consumatori, după cum nu mai există nevoie de multiplicatori. Problema este că nimeni nu vrea să-şi schimbe meseria, acest lucru nefiind deloc comod. De scriitori, compozitori, plasticieni multimedia va fi mereu nevoie, în timp ce de intermediari care să le multiplice creaţiile în serie, realizînd profituri disproporţionat de mari, nu va mai fi nevoie, în curînd, deloc. De aici, lupta acestora din urmă ca, prin orice mijloace, să-şi menţină veniturile şi poziţiile. Un mijloc de a pretinde că o creaţie care nu se supune controlului unor instanţe instituţionalizate, aceleaşi care s-au obişnuit să asigure multiplicarea fizică a obiectelor (cărţi, discuri) în care aceste creaţii erau încorporate, ar fi una de proastă calitate. Este ceea ce afirmă Slavenka Drakulic·, care deplînge precaritatea unor proiecte colaborative de tip Web 2.0, cum este wikipedia. Domnia-sa pare a fi prost reprezentată acolo, fără o bibliografie completă, iar încercările sale de a pune lucrurile la punct n-au fost încununate de succes. Amatorismul copleşeşte profesionalismul, iar democraţia participativă ameninţă să sugrume excelenţa activă. "Există o enormă, inimaginabilă cantitate de informaţie pe Internet, dar problema e că nu poţi să pui ordine şi să găseşti sens în ea" afirmă autoarea. Perfect, iată o cale de afirmare pentru cei care simt o asemenea chemare. Ei pot să devină nuclee, centre de autoritate, care să ghideze, să promoveze, să disemineze ceea ce consideră a fi de calitate. Nu trebuie însă să cauţi umbrela unei instituţii pentru a te face auzit, citit, respectat. A fi autor înseamnă a avea "autoritate", dar aceasta este permanent contestată, renegociată, afirmată, vai, frustrată. În lumea nouă, virtuală, acorporală, autoritatea trebuie reinventată şi nu reîntărită prin iniţiative legislative, conforme cu metaforele alunecătoare ale societăţii crepusculare. Diferenţa dintre proprietatea tangibilă şi cea intelectuală vine de foarte departe. Prima este acordată omului de către Divinitate (Ţara Promisă, conform Vechiului Testament), în timp ce a doua a fost smulsă zeilor prin vicleşug: Prometeu, livrînd oamenilor secretul focului, a fost primul care a nesocotit protecţia unui brevet. De aici vin multe neînţelegeri, care merită o dezbatere inspirată de imaginaţie şi detaşată de prejudecăţi.