Paradiziace

Bogăţia dosită în offshore se referă la bani, dar mai ales la instrumente financiare depuse în altă ţară decît cea în care ai rezidenţa. Contul din Insulele Virgine, Insulele Cayman, Irlanda şi, mai ales, venerabilul şi bucolicul cont elveţian – sînt cam 60 de jurisdicţii naţionale şi subnaţionale în total. Se asigură impozitare neglijabilă, secret bancar à la Suisse, poliţe de asigurare generoase şi chiar pavilion la alegere, dacă vrei să plăteşti impozite jenant de mici pe transportul maritim.

După ce marii deponenţi ruşi au fost taxaţi în Cipru, o întreagă flotă aeriană – cu bancheri din Singapore, Elveţia, Andorra şi altele paradisuri fiscale – au luat drumul Moscovei pentru a-i convinge pe melancolicii miliardari ruşi să-şi mute banii în băncile acelor ţări. Tradiţionalul naţionalism arătat de Letonia în relaţiile cu Rusia a fost repede suspendat, în numele aceluiaşi demers. Şi cine face contabilitate creativă în Bucureşti ştie că mari firme şi familii bogate din România au beneficiat de aceleaşi solicitări precum omologii lor ruşi. Mergem mai departe, spre „vest“. O listă cu 2000 de nume din marea burghezie greacă – bine înzestrată cu conturi geneveze, care se cifrează la mai mult de jumătate din valoarea datoriei externe a Greciei – a fost dosită de chiar ministrul de finanţe. Cînd un ziarist a dat de ea, a fost scurt săltat de poliţia acestei tragice ţări. Deşi grecii au cea mai mare flotă comercială din lume, aceasta practic nu plăteşte impozit pe profit în Grecia. Corupţie balcanică? Conservatorii spanioli primeau plăţi din conturi elveţiene, de ani buni. Un ministru socialist francez, care tuna la televizor împotriva sărăciei şi a inegalităţii, a fost găsit cu rotunjoare conturi în Elveţia.

Criza ne-a obosit. Nici măcar nu mai reacţionăm. Nici măcar cînd în offshore, departe de Fiscul ţărilor în care s-au făcut aceşti bani, stau parcate între 10 şi 20 de trilioane de dolari. Dacă luăm ultima estimare, ar fi cît tot PIB-ul UE şi al Japoniei puse la un loc. Iar în vremuri de criză, cînd ni se spune că şi bogaţii plîng, Boston Consulting Group arată că valoarea acestora a crescut cu cîteva sute de miliarde, numai anul trecut.

Offshore nu este o patologie a sistemului capitalist. Este parte integrantă a lui. Este modul prin care marile firme îşi reduc singure – şi în general perfect legal – impozitele, supunînd societăţile în care trăiesc unui şantaj permanent, care s-a accentuat tocmai cînd se taie de la şcoală, de la spital, de la cultură. Vreţi să ştiţi cum Google şi Apple plătesc mărunţiş Fiscului din America? Foarte legal, foarte civilizat, cu ajutorul binevoitor al unor respectabile state europene, pentru care industria financiară care mijloceşte aceste trazacţii este printre părţile cele mai vibrante ale economiei.

Dacă românii dau cu „pisica“ la mărunţişul din bancomatele Europei de Vest, declanşînd depresii despre „necivilizaţia“ neaoşă la Bucureşti, Irlanda oferă servicii de sustragere de bani de la Fiscul american, pe scara sutelor de miliarde. Metoda se numeşte „dublul irlandez“. Ea funcţionează cam aşa: se creează o companie cu rezidenţă fiscală în Irlanda. Compania în chestiune plăteşte drept de autor pentru oarecare forme de proprietate intelectuală, generînd, astfel, cheltuieli care îi reduc povara fiscală în Irlanda. În paralel, se înregistrează o a doua firmă în Irlanda, dar care nu are rezidenţă fiscală în această ţară. Această firmă colectează drepturile de autor, într-un pardis apărat de glorioasa Anglie, evitînd, astfel, plata impozitelor în Irlanda. Dacă eşti mare – cît Apple –, statul irlandez îţi îndulceşte şi mai tare experienţa, reducîndu-ţi impozitul de la 12,5%, cît plătesc firmele acolo, la 2%. Ameninţat că ar putea lua chiar mai puţin la buget, Fiscul american lasă Google ca 80% din profiturile sale să fie înregistrate într-o sucursală mare cît o cutie poştală a acestei companii din Bermuda, ţară cunoscută pentru faptul că nu percepe impozit pe profit.

Cont offshore. Sună inocent, plicticos, contabil. Sau – zic liberalii reformişti – contul offshore este legitim. De acord – zic ei –, este nevoie de mai multă transparenţă cînd vine vorba de bani proveniţi din corupţie, droguri, diamante însîngerate, trafic de carne vie şi alte activităţi antreprenoriale de acest gen. Deja s-au semnat convenţii cu ţările offshore, prin care acestea se obligă să comunice informaţii despre tipi şi firme suspectate de astfel de nelegiuiri. Să ne liniştim, aşadar. Dar dacă a pus omul un ban deoparte şi banul l-a făcut legal într-o ţară cam instabilă politic, cu bănci aiurea, sau dacă l-a făcut într-o ţară stabilă, cu bănci solide, dar cu impozite mari, e normal să îşi protejeze măcar o parte a agoniselii. Mai mult – ne spune liberalul tehnocrat –, banii se pot întoarce în ţară, sub formă de investiţii.

A se slăbi. Cei cu bani adevăraţi se plîng de politicieni şi de impozite mari, chiar şi unde impozitarea de-abia menţine în picioare nişte tribunale precare şi o poliţie amărîtă. Se plîng şi atunci cînd controlează guvernul. Iar partea cu virtuţile sale în zona investiţiilor este de un rizibil total, dacă avem răbdarea să ne uităm la cifre. Contul offshore pentru afacerile legale este şantaj economic, de la Haga la Beijing. Atît. Fără note de subsol, fără nuanţe, fără iluziile liberalismului tîrziu.

Cornel Ban este profesor de economie politică la Universitatea Boston.