Paradigma indiferenţei

Pînă nu demult, problema relației cu Dumnezeu sau cu religia era simplă, aproape binară. Fie erai credincios, fie erai ateu. Spun „credincios“, în sensul unei afirmații pozitive a unei existențe divine și a unei practici religioase care rezultă în mod cu totul evident, fondată pe o experiență spirituală personală sau pe o tradiție transmisă din generație în generație. Iar „ateu“, în sensul unei afirmații la fel de pozitive a non-existenței lui Dumnezeu, fondată pe argumente de ordin filozofic sau științific. O a treia posibilitate nu prea exista, mai puțin aceea de a te declara „agnostic“, soluție de non-cunoaștere prudentă, preferată cu precădere de intelectualii care nu voiau să se certe cu nimeni.

Această situație „alb-negru“ nu se poate însă menține pe termen lung. Desigur, încă există – în Orient și în Occident deopotrivă – militanți raționaliști pe care îi auzi cum susțin, și demonstrează chiar, inutilitatea și chiar pericolul pe care îl constituie orice demers sau mentalitate religioasă. De asemenea, încă există indivizi sau grupuri convinse că sistemele de credințe constituie ele însele o amenințare la adresa libertății persoanelor și a păcii mondiale. În sfîrșit, anumite discursuri sau comportamente ale instituțiilor religioase pot provoca, pe bună dreptate sau nu, reacții anticlericale, punctuale sau de durată, mai ales dacă vizează viața privată a persoanelor sau opțiunile unei societăți.

În tot cazul, după cum arată de multă vreme anchetele sociologice din Europa de Vest și, mai nou, și din cea de Est, numărul contemporanilor noștri care enunță în termeni pozitivi raportarea lor la Dumnezeu sau la religie este în scădere, în favoarea celor care „nu se pronunță“ (versiune postmodernă a agnosticismului, retradus astfel de producătorii de sondaje de opinie), mai precis, a celor care se declară, în tot mai mare măsură, pur și simplu „indiferenți“ față de această problemă. Dumnezeu? Religia? Nu este – sau nu mai este – problema lor. Un astfel de fenomen ar trebuie să-i îngrijoreze pe credincioși și pe atei deopotrivă, deoarece atît unii, cît și ceilalți s-au străduit să demonstreze veridicitatea convingerilor proprii, respectiv eroarea în care se află cei din tabăra opusă. Și ar trebui să preocupe, cu atît mai mult, instituțiile religioase, deoarece această creștere în forță a indiferenței religioase reprezintă pentru acestea o provocare, în mod cert, mai dificilă chiar decît reacția față de ateism.

Care sînt așadar semnele unei astfel de indiferențe față de religie și care sînt motivele sale? Semnele sînt uneori evidente, dar, cel mai adesea, difuze. Evidentă e scăderea încrederii pe care oamenii o au în instituțiile bisericești, după cum ne permit bunăoară să evaluăm sondajele de opinie: astfel, în Europa orientală – chiar dacă Biserica rămîne, în majoritatea țărilor, în grupul de vîrf al instituțiilor care beneficiază de un grad ridicat de încredere – începe să se observe o eroziune a popularității sale. Evidentă este, de asemenea, practica religioasă în scădere, mai ales în marile orașe și în rîndurile noilor generații: desigur, bisericile Europei de Est sînt încă bine frecventate, față de cele din Occidentul secularizat, dar e greu de negat o scădere lentă și constantă a gradului lor de frecventare. În sfîrșit, societatea critică tot mai mult orice interferență între religie și politică, inclusiv susținerea financiară a Bisericii de către stat.

E vorba, fără îndoială, de mai multe mo­tive conjugate, care favorizează această pierdere a interesului față de religie a unei părți din populație. Un motiv e, fără îndoială, disocierea dintre credință și Biserică: a rămîne credincios fără însă a revendica o apartenență (cf. „believing without belonging“ al sociologului britanic Grace Davies). Pe de altă parte, Bisericile își pot păstra o anumită preponderență asupra altor instituții ale unei țări, dar constată totodată o scădere netă a influenței asupra populației – așa cum se întîmplă, potrivit anumitor observatori, în Polonia. Mai presus de toate, societăți pe care le numeam pînă deunăzi „creștine“, în sensul în care reperele religioase structurau ansamblul vieții sociale (timpul liturgic dădea ritmul calendarului public, capetele bisericești aveau un impact puternic asupra publicului), trăiesc astăzi o secularizare lentă, dar sigură. În sfîrșit, globalizarea favorizează la rîndul ei relativismul religios: 61% din români consideră că toate religiile conțin adevăruri, în vreme ce numai 36% afirmă că nu există decît o singură religie adevărată, și anume a lor (Anchetă europeană asupra valorilor, 2008).

Resortul profund al ateismului era respingerea categorică a ideii de Dumnezeu și lupta împotriva oricărui sistem care se referă la El. Resortul indiferenței religioase este, dimpotrivă, o „formă vidă“: este o non-evidență a lui Dumnezeu, care îi îndepărtează pe contemporanii noștri de orice credință și practică religioasă. Ceea ce marele teolog german Dietrich Bonhoeffer a anticipat deja în urmă cu un secol: într-o lume secularizată, creștinii vor trăi ­„etsi Deus non daretur“ (ca și cum Dumnezeu nu ar exista), deoarece lanțul ancestral al transmiterii credinței s-a rupt.

Credința nu mai este de la sine înțeleasă. Putem să ne întristăm, căci această constatare semnalează sfîrșitul unei lumi care a dăinuit de secole, o lume în care viața indivizilor, și uneori cea a societăților, gravita în jurul religiei – în mod paradoxal, chiar și sub regimurile care au negat-o: persecuția poate evidenția credința cu atît mai puternic. În prezent însă, părți tot mai vaste din populație, pături sociale întregi, încep să conceapă și să-și ghideze existența în afara oricărei raportări la religie. Se produce astfel un schimb de paradigmă, chiar sub ochii noștri, la care sîntem cu toții părtași, fie că voiam sau nu. În țările așa-zis comuniste, acest fenomen se observă mai ales la generațiile mai tinere, la persoanele cu un nivel școlar ridicat, precum și în mediul urban; și, viceversa, raportarea la religie rămîne foarte puternică în lumea rurală și la persoanele mai în vîrstă, cu un nivel de cultură mai scăzut.

Eroarea, pentru observatorii acestor societăți și pentru actorii lor (inclusiv clerul), ar fi să privească dintr-o perspectivă morală ceea ce este de fapt, în primul rînd, un rezultat social. Într-un asemenea peisaj, care riscă de altfel să evolueze către o societate „ruptă în două“, trebuie evitată caracterizarea unora drept „buni“ sau chiar „sfinți“, iar a celorlalți drept „răi“, dacă nu chiar „păgîni“. Adevărul nu se află, în întregime, de o singură parte. E de asemenea inutil să ne refugiem în nostalgia sterilă față de trecut: putem deplînge secularizarea și indiferența religioasă care o însoțește, dar nu o să oprim aceste evoluții ale ființei, inevitabile din perspective omenești.

Așadar, ce poziție ar putea adopta credincioșii și Bisericile față de această indiferență religioasă în creștere? Înainte de toate trebuie abandonate atitudinile combative: pe cît era de necesar în trecut să te lupți cu inamicii credinței și ai Bisericii, pe atît de puțin sens ar avea astăzi să agresezi persoane sau grupuri sociale care s-au îndepărtat de biserici mergînd pe vîrfuri. În ziua de azi nu mai avem de a face cu adversari ai religiei, ci doar cu oameni care au pierdut deprinderea religiei și care estimează că pot trăi foarte bine în lipsa ei. O astfel de realitate trebuie respectată, nu are nici un rost să o atacăm.

Se impune însă o cerință oamenilor și instituțiilor care îl situează pe Dumnezeu în centrul vieții lor personale și sociale: ei trebuie să propovăduiască o astfel de credință într-un fel nou, adaptat la contextul absolut inedit al acestei indiferențe religioase despre care vorbim. Căci creșterea indiferenței religioase e însoțită de așteptări spirituale care cer un nou tip de răspuns. Ceea ce presupune elaborarea unui nou limbaj al credinței (grea sarcină!), dezvoltarea educației creștine (catehism, predici) și implicarea nemijlocită a Bisericii în domeniile esențiale ale societății: cultură, știință, media… Miza nu este de a produce argumente care să demonstreze cum credința este superioară ateismului și nici încercarea de a trezi în noile generații pietatea care structura existența strămoșilor lor. Nu e momentul pentru dezbaterea de idei și nici pentru păstorirea sufletelor. Pentru creștinii unei lumi secularizate, e mai degrabă ceasul adevărului mărturisirii: e important pentru ei să fie, după cum spunea Sfîntul Apostol Petru, „gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră“ (I Petru, 3:15).

Această mărturie creștină poate fi făcută în moduri foarte diverse, în funcție de context și de charisma persoanelor sau a grupurilor. Ea va fi uneori explicită, prin intermediul unui anunț smerit, dar ferm al credinței, de ordin declarativ, mai mult decît apologetic. Alteori, mărturisirea de credință va fi mai discretă, transmisă printr-un discurs și un mod de viață care nu proclamă răspicat Evanghelia prin piețe, dar care o încarnează în lume, asemenea unei inimi pulsînde, a unei plămădeli în aluatul omenesc. Creștinul de ieri apărea ca lumina din vîrful unui sfeșnic sau ca cetatea din vîrful unui munte; creștinismul de mîine va avea mai degrabă misiunea sării fără de care viața nu are nici un gust (cf. Matei 5:13-14).

Faptul că cei credincioși sînt numiți ca atare se datorează, evident, unei forme de convertire. Or, o convertire nu va fi niciodată de la sine înțeleasă: într-o lume secularizată, pe fondul unei umanități tot mai indiferente față de cre­dință, Dumnezeu trebuie trăit, mai mult decît proclamat. Nu trebuie neapărat să încercăm să demonstrăm adevărul lui Dumnezeu; el trebuie să respire din viețile noastre personale și bisericești. Trebuie să clădim în inima orașului o Biserică în mai mare măsură slujitoare decît triumfătoare.

Să fii credincios în mijlocul unei lumi devenite indiferentă față de Dumnezeu – ­„etsi Deus non daretur“ – înseamnă, în fond, să vestești un Mesia crucificat. Un Mîntuitor, într-adevăr, dar unul a cărui mîntuire e oferită prin tăcerea unei cruci, într-o anumită zi de Vineri. Marea responsabilitate a omului este asumarea și încarnarea unui astfel de Mesia. Iar frumoasa libertate a lui Dumnezeu va fi să ni-L restituie pe Hristos al Său, biruitor al tuturor morților și fricilor noastre, în zorii unei dimineți de Paști. În ciuda ostilităților de ieri și a indiferenței de azi, credința nu a murit. Dar viitorul ei are nevoie de această nouă primăvară. 

Michel Kubler este preot catolic francez și membru al Congregației Augustinienilor Asumpțiunii (Părinții asumpționiști). Coordonează din anul 2010 Centrul „Sfinții Petru și Andrei“ de studii bizantine și întîlniri creștine din București. Între 1997 și 2009 a fost redactor-șef al cotidianului La Croix din Paris. Este autorul cărții Mic îndreptar de credință (Humanitas, 2014) și coautor al volumului Dumnezeu, Iahve, Allah (Humanitas, 2015).

traducere de Matei PLEȘU