Parabole futuriste

20 aprilie 2021   Tema săptămînii

Singularitatea ficțiunii lui Crohmălniceanu are mai multe paliere. Unul e de găsit în interiorul propriului scris: un istoric literar, care dăduse cărți importante după ce renunțase la „amiciția” realist-socialistă (vorbesc de ce-a urmat după 1963, cînd i-a apărut monografia dedicată lui Blaga), s-a apucat să scrie proză. Nu că ar fi fost ceva inedit, aveam deja literați aulici care abordaseră cu succes beletristica. E-adevărat, Croh (cum îi ziceau cunoscuții) a făcut-o în doar două plachete, una apărută în 1980 (Istorii insolite), cuprinzînd douăsprezece povestiri, alta în 1986 (Alte istorii insolite), cu zece. Un alt palier al singularității invocate aici ar fi cel al genului în care a exersat ficțiunea. Spre deosebire de cenacliștii săi de la „Junimea” (Cărtărescu, Nedelciu, Crăciun, Cușnarencu ș.a.), Croh a scris literatură SF sau de anticipație, un gen prin care, probabil, a căutat originalitatea necesară între atîția performeri tineri, care l-a protejat de cenzură și care, implicit, i-a asigurat libertatea în raport cu eventualele compromisuri estetice. În sfîrșit, cel mai important palier îmi pare caracterul profund livresc al literaturii sale, în siajul logic-textualist al unei paradigme în plină afirmare. Mă gîndesc la experimentele narative postmoderne din jurul său, Mircea Nedelciu publicase Amendament la instinctul proprietății în 1983, Caravana cinematografică a lui Ioan Groșan apăruse în 1985, ieșise și celebra antologie Desant ’83, ca să amintesc doar trei dintre bornele epocii. Exact acesta e decupajul tușant pe care-l operează Croh în blocul genului SF/de anticipație și aceasta e perspectiva din care aș vrea să-i privesc aici textele.

Cronologic și spațial, povestirile lui Croh au toate datele unor proiecții care să le permită o evoluție în deplină libertate, de neimaginat în prezentul auctorial. Nu cred că e vorba numai de respectarea unui protocol al fandomului, dimpotrivă, compensarea fantasmatică a cotidianului optzecist autohton a jucat un rol important. Plasată într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, foarte avansat tehnologic și informațional, proza lui se desfășoară înăuntrul unui areal american, asiatic sau vest-european, locuri cu o mare deschidere în mișcare și expresie (numele personajelor, cele mai multe englezești, franceze sau germane, contribuie și ele la asta). Călătoriile rapide pe mapamond și între galaxii (inclusiv cu mașini ale timpului), existența unei piețe bursiere și posibilitatea plăților prin carduri, existența societăților de asigurări pe viață și a barurilor cu strip-tease și Martini, amenințarea jafurilor bancare, consumul de heroină și LSD, oportunitatea vacanțelor exotice și a unei prese critice sînt tot atîtea elemente care oferă nu doar cadrul firesc al unei lumi viitoare (din care, evident, comunismul glorios lipsește), ci și alternativa estetică necesară pentru un prezent frustrant.

Narațiunea se concentrează pragmatic pe derularea simplă a subiectului, cu rare interese tipologice, psihanalitice sau descriptive. E o retorică albă, golită de grosimea tropilor sau de vreun interes pentru experimente formale, iar portretele precise, peisajele extinse sau incursiunile introspective sînt rare. E o penurie intenționată a mijloacelor expresive și a unei problematici existențiale, în favoarea unei „logicizări sistematice a imaginației”, cum afirmase chiar autorul undeva. Mai toate povestirile sale sînt mici parabole despre raportul universului uman cu alteritatea propriilor reprezentări și cu cea a unor lumi din trecut, din viitor sau din cosmos, atunci cînd nu mixează explicit pe teme legate de text/literatură/referință/interpretare. Specificul decorului spațial futurist, de obicei plin de incredibile cuceriri ale științei și tehnicii, pierde treptat teren în favoarea metaliterarului dus adesea pînă-n limitele cele mai aride. Dacă ar fi să pun cîteva accente generale, aș zice că primul volum e mai centrat pe „logicizarea imaginației”, iar al doilea, pe jocurile livrești.

În volumul din 1980, doar trei povestiri trimit explicit la literatură. „Un capitol de istorie literară” imaginează un viitor în care mașinile de scris sînt programate să producă perfect capodopere și cărți mediocre, făcînd inutilă prezența criticilor literari, înlocuiți, la rîndul lor, cu mașini specializate în comentat texte. Cibernetizarea scrisului într-un lanț de mașini interconectate asigură producția literară automatizată și-i lasă pe oameni să-și vadă liniștiți de alte treburi. În „O recenzie științifică”, vechea civilizație a omenirii distrusă cîndva de o catastrofă e reconstituită ipotetic după vagi mărturii rămase în anul 7455, descoperindu-se cît de simplist operau indivizii de odinioară cu noțiuni binare de tipul frumos-urît, mic-mare, nobil-ticălos etc. „Doamna Bovary în secolul XXX” inserează fragmente din romanul lui Flaubert într-o narațiune despre un viitor în care un personaj feminin analog așteaptă un vizitator intergalactic sau un eveniment major în univers care să-i schimbe existența anostă. Celelalte bucăți ale volumului sînt bine reprezentate de povestirea inițială, „Ceilalți”, unde un astronaut care fusese trimis către o planetă îndepărtată constată șocat că, mergînd spre destinație, se întoarce înapoi pe Pămînt. În infinitatea universului, proiecțiile în oglindă și similitudinile perfecte sînt oricînd posibile, de unde și inversarea cu pricina.

Volumul al doilea navighează aproape în totalitate printre referințe de genul legendă/sursă/mit/scris/real/carte/bibliografie/interpretare. „Scrisori din Arcadia” recompune secolul al XVIII-lea într-o lume viitoare hiperestetizată, unde oamenii au pus frumosul mai presus de tehnologie, evacuînd din vocabular pînă și cuvintele ce desemnează noțiuni tehnice. În „Hermeneuții”, erorile succesive în interpretarea mesajelor dintre Pămînt și o civilizație din Alpha Centauri duc la un război planetar. În „Cele zece triburi pierdute”, o parte a omenirii se salvează de la un cataclism cosmic călătorind în trecut, iar povestea lor e reconstituită din surse livrești identificabile în prezentul real al autorului. Savantul din „Cu sînge rece” testează teleportarea pe fondul unei crime involuntare și provoacă o dilemă cu privire la cine e, de fapt, protagonistul menit să dea viață unui scenariu de film. Scriitorul din „Criza de imaginație” are probleme cu propria identitate după ce și-a privit reflexia în oglindă și a citit manuscrisul unei fete în care el însuși e personaj.

Cu pronunțate note ironic-parodice, proza lui Crohmălniceanu amintește mai degrabă de Borges, Huxley și Culianu decît de corifeii SF incluși de un Ion Hobana sau Alexandru Mironov prin antologiile de gen (o asemenea antologie, de pildă, l-a plasat pe Croh între Vladimir Colin și Constantin Cubleșan). Aș zice că e vorba la el de o cerebralizare a posibilităților fantasticului, și mai puțin de un fantastic științific propriu-zis. Oricum, prin puternica predispoziție metaliterară, povestirile lui dau seama din plin și de pulsația prozei românești din anii ʼ80, și de particularitățile unui ficționar poate mai puțin evident.

Adrian G. Romila este critic literar și prozator. Cea mai recentă carte publicată: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.

Mai multe