Panică

Viaţa lui D. s-a schimbat acum doi ani, cînd a început să aibă atacuri de panică, pe care iniţial le credea probleme la inimă. După cîteva luni a început să meargă la terapie, învăţînd să-şi accepte şi să-şi gestioneze anxietatea. Încă nu doreşte să-şi dezvăluie identitatea, dar lucrează la o carte despre experienţa lui. Episoadele de aici sînt adaptate după blogul lui, jurnaldeanxios.wordpress.com. 

Despre mine ar spune cam toţi cei care mă privesc din afară că sînt un individ de succes: familie reuşită, situaţie financiară stabilă (deşi cu loc de mai bine). Pe scurt, cel despre care se spune că a reuşit mai multe decît colegii lui de liceu sau facultate. Dar, cum problemele nu iartă şi nu ocolesc pe nimeni, voi relata pe scurt experienţa care pe mine m-a făcut să-mi reconsider atitudinea faţă de viaţă.

Cadru general: Perioadă stresantă, probleme presante la firmă, clienţi din ce în ce mai puţini şi datorii parcă tot mai mari. Totul dublat de o lipsă de chef de viaţă şi de chef de muncă. Dorinţa nebună de a-ţi lua lumea în cap, de a-ţi închide telefoanele şi de a pleca măcar pentru cîteva săptămîni undeva departe la munte.

Situaţia de fapt: O durere în piept, lipsa de aer şi parcă amorţeli în mîini. Primul gînd care-ţi vine este: „E infarct! Oare chiar am încheiat socotelile cu lumea?“.

Dai repede un Google să cauţi informaţii despre durerea în piept şi lipsa de aer. Găseşti informaţii care mai de care mai alarmiste şi mai ambigue. Din toate reiese clar că treaba e nasoală, trebuie să ajungi urgent la spital. O frică de nedescris pune stăpînire pe întreaga ta fiinţă. Sentimentul morţii iminente te face să-ţi amplifici starea de rău.

Ai impresia că nu mai poţi respira. Decizi să pleci la spital: oare ar fi mai înţelept să iau un taxi sau pot să merg la volan? Dar dacă, Doamne fereşte, mori în taxi? În cele din urmă, te urci la volan, cu geamul larg deschis ca să ai mai mult aer, porneşti în goană către Urgenţe. Prin cap îţi trec cele mai negre gînduri. Eşti aproape convins că ceva rău ţi se va întîmpla şi tot ce îţi doreşti este să ajungi la spital înainte de a deveni inconştient. Măcar, odată ajuns acolo, medicii te vor putea resuscita în caz că se întîmplă ceva. Nici măcar nu mai auzi muzica din maşină. Ai impresia că toate semafoarele au fost special montate pentru a fi o piedică în calea ta.

Ajungi în cele din urmă la Urgenţe şi, cu o ultimă suflare, îi spui individei de la triaj problema ta. Se uită plictisită la tine şi te întreabă stupid: „Vă ştiţi cardiac?“.

„Nu mă ştiu cardiac, dar vă spun sigur că e ceva grav, am toate simptomele necesare. Şi, credeţi-mă, nu sînt neica nimeni, am studii, am funcţie etc…“

„Cel mai probabil e o lipsă de calciu… Aşteptaţi vă rog, veţi fi strigat“, ţi se spune şi priveşti cu stupoare cum fişa ta e aruncată într-un teanc de vreo alte 7-8 fişe de pacienţi care aşteptau. Cum să aştepţi cînd tu nu eşti sigur că vei mai putea respira în următoarea secundă…

Iei o faţă de persoană serioasă şi cu probleme cel puţin la fel de grave şi începi să te uiţi în jur. Majoritatea celor de acolo care aşteptau să fie consultaţi sînt oameni în vîrstă. Nu e drept să ai probleme atît de grave la doar 33 de ani. Totuşi, ai fost sportiv, pe vremuri analizele erau aproape de perfecţiune. E drept, alimentaţia din ultimii ani şi-a spus cuvîntul, burta a început să crească, de fumat îţi tot spui că te laşi şi nu reuşeşti.

În sfîrşit, după aproximativ 15-20 de minute eşti strigat. Evident, totul a părut o eternitate. Parcă între timp te-a mai lăsat puţin durerea în piept, dar tot simţi o presiune toracică, iar de respirat o faci cu greu. Îi explici medicului situaţia, urmează o electrocardiogramă, plus o tensiune. Tensiunea cam mare e pusă pe seama faptului că eşti agitat, dar tu ştii sigur că e mare pentru că ţi s-a întîmplat ceva grav. Culmea, nici electrocardiograma nu a ieşit rea, ci perfect normală – spun medicii. „Nu aveţi nimic la inimă.“

Îţi prescrie o reţetă cu calciu şi magneziu, după care te invită pe un pat unde o asistentă vine să-ţi servească un cocktail intravenos energizant. După două-trei ore, eşti aproape ca nou. Durerea în piept aproape a trecut, de respirat respiri mai bine, singura care n-a trecut e teama aceea care îţi prevesteşte un pericol iminent.

„Pfiu!, am fost la un pas de moarte“, gîndeşti în timp ce urci în maşină şi te opreşti în prima farmacie pentru a-ţi cumpăra reţeta. Eventual mai adaugi pe listă şi alte medicamente despre care ai auzit că ar face bine la inimă. Să le ai în preajmă, pentru orice eventualitate.  

* * *

Atacurile de panică au continuat, iar D. a decis să-şi facă toate analizele posibile la inimă, şi în spitale de stat, şi în clinici private. N-a găsit nimic, şi după un timp, a început să se gîndească că poate problemele lui nu erau de ordin fizic.

Tot ce îmi doream era un moment de linişte, un moment în care să pot respira normal şi să pot ieşi la o plimbare fără să simt că voi leşina. Evident, în toată această perioadă, Google era aliatul meu de nădejde. Îmi dădea toate diagnosticurile posibile şi cheia problemelor mele. Am aflat că sînt o mulţime de persoane în situaţia mea şi că e posibil să fiu depresiv, să fiu anxios, să sufăr de o anumită destructurare psihologică.

Cred că cel mai greu mi-a fost să mă obişnuiesc cu ideea că o cauză a stărilor mele ar fi, de fapt, probleme de natură psihică. Nu că n-aş fi acceptat terapia, pentru că mă consider o persoană deschisă la minte, dar în adîncul fiinţei mele trona ideea că, de fapt, am probleme de sănătate nedescoperite încă.

Munca mea de zi cu zi se dusese de rîpă, clienţii mei erau abandonaţi, iar firma o lăsasem în voia sorţii. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că-mi doresc atît de mult să trăiesc.

Au urmat alte cîteva episoade de ajuns la Urgenţe şi de fiecare dată aveam impresia certă că sînt în pragul unui infarct sau că deja am suferit unul. Acum îmi dau seama că atacul de panică nu e un atac de cord şi îmi permit să rîd pe seama celor trăite.

A urmat apoi episodul antidepresivelor şi al pastilelor care să mă ajute să dorm. Evident, ceaiurile şi tratamentele naturiste care mi-au fost prescrise m-au ajutat exact cît o frecţie la un picior de lemn. După a nu ştiu cîta vizită la Unitatea de Primire Urgenţe, o doctoriţă, prietenă de familie, mi-a prescris o reţetă de Xanax. Iarăşi un search rapid pe Google şi aflu că e cheia tuturor problemelor de această natură şi citesc pe forumuri povestea atîtor persoane care au reuşit cu Xanax să depăşească aceste episoade. Partea nasoală e că – spuneau colegii de suferinţă de pe forumuri – Xanaxul provoacă dependenţă. Ce mai conta încă o dependenţă în plus, important era să-mi rezolv problema.

Dezamăgire însă – la mine Xanaxul nu a funcţionat. Ameliora puţin din stările de nelinişte permanentă, din starea de frică incontrolabilă, însă chestiunea respiraţiei îngreunate n-a reuşit să o trateze. aşa cum n-a reuşit să-mi trateze nici lipsa de obiectiv care mi se instalase puternic în minte şi care mă făcea să mă consider un ratat, un tip a cărui existenţă profesională şi personală se apropie de sfîrşit.

M-am apucat şi de sport. La recomandarea medicului cardiolog am evitat sporturile care necesită efort intens şi care astfel mi-ar fi putut afecta inima care se afla deja într-o mare suferinţă. Am început să merg în fiecare seară cîte 5-6 kilometri, într-un ritm mai alert.

Îmi impuneam să cred că nimic rău nu mi se întîmplă, că totul este doar în mintea mea, însă cînd totul mi se părea perfect, simţeam iarăşi că lumea se prăbuşeşte, că leşin şi că mă apucă durerile în piept. Coşmarul în toată această suferinţă era că atacurile de panică şi crizele mă apucau în momente aleatorii, aşa că nu puteam să-mi programez nimic, nu puteam să plec la drum de frică să nu mă apuce leşinul la volan. Ajunsesem pînă acolo încît, atunci cînd ieşeam la o cafea în oraş, alegeam locaţiile aflate în apropierea unui spital, pentru a fi aproape în caz că un „atac de cord“ îmi va da tîrcoale.

În cele din urmă, la sfatul unor prieteni şi al unor medici, m-am decis să merg la psiholog.

În dosarul de săptămîna aceasta al Dilemei vechi puteţi citi patru mărturii ale unor oameni care s-au confruntat - şi încă se mai confruntă - cu diverse tulburări de anxietate. Textele sînt fragmente editate din interviuri cu Cristian Lupşa şi Andrei Pungovschi. Variantele integrale vor fi publicate la sfîrşitul toamnei pe site-ul proiectului "Dar dacă".

Foto: Andrei Pungovschi