Pandemie și psihoză socială
Încă de pe vremea în care am descoperit forumurile online pentru mămici am învățat să stau departe de interminabilele schimburi de mesaje agresive care devin rapid dialoguri ale surzilor, care își apără pătimaș nu ideile, ci strategiile de coping. Sar cu ușurință peste comentariile din rețelele de socializare, mă dezabonez instantaneu de la grupurile în care sînt inclusă fără intenție, nu răspund dacă nu pot contribui. În ultima vreme, însă, nu pot să ignor avalanșa de mesaje violente, acuzații împînzite, explicații halucinante și linșări virtuale care au ca temă comună virusul, boala, modalitățile de tratament și măsurile de prevenție. Sînt atît de multe și de vizibile, încît te asaltează pe toate canalele. Convingerile conspiraționiste, atitudinile antivacciniste și refuzul tratamentului sînt la fel de vechi precum vaccinurile, dar pandemia actuală le-a ridicat la suprafață și le-a multiplicat într-o asemenea măsură încît se poate spune că asistăm la (cel puțin) două pandemii suprapuse. Una mai contagioasă decît cealaltă. Una mai periculoasă decît cealaltă. Una mai neînțeleasă decît cealaltă.
Dacă pandemia virală ne distruge țesuturile în moduri pe care încă nu le putem prevedea, pandemia psihică este mult mai insidioasă. Nu știm exact momentul sau „pacientul” zero al psihozei în masă la care asistăm. Se răspîndește ca focul în miriște, ajutată de mijloacele tehnologice care expun populații întregi la o cacofonie de voci dintre care cele mai proeminente nu mai sînt de mult și cele mai bine informate sau fundamentate științific. Dimpotrivă, prin natura mediului online, cei mai agresivi și mai abili în manipularea opiniilor și atitudinilor (conștientă sau nu) devin sursele cele mai grele de influență. Mecanismele de transmitere și multiplicare a isteriei generalizate se bazează pe erorile sistematice ale gîndirii umane, de la eroarea de confirmare (găsesc și rețin doar informațiile care îmi confirmă credințele) la „efectul backfire” (dovezile care contrazic logic și experimental convingerile unei persoane ajung să îi întărească acele convingeri). Fragilitatea neexersată a gîndirii critice, erodarea încrederii în majoritatea instituțiilor, analfabetismul funcțional dublat de volumul imens de informații și surse de informare sînt factori care agravează psihoza în masă care a cuprins o lume întreagă.
Totuși, dacă mecanismele de amplificare și menținere ale acestui fenomen sînt cognitive și sociale, rădăcina lui este una de natură emoțională. Astfel se explică de ce tulburarea afectează persoane din diferite categorii sociale și educaționale, de vîrste diferite și cu cele mai neașteptate pregătiri profesionale. Fie că o numim nebunie colectivă, psihoză în masă, isterie generalizată, această pandemie psihică are la bază reacția individuală la frică. Nu e vorba doar de teama de necunoscut, de boală sau de moarte. De obicei, pentru toate acestea avem dezvoltate măcar cîteva metode de apărare (mai mult sau mai puțin funcționale). Ceea ce face diferența în această situație este magnitudinea și natura aleatorie, impersonală și aproape imposibil de acceptat a pericolului. Teama de un „dușman” invizibil, imprevizibil, fără chip, fără intenție sau logică devine imposibil de suportat. Și atunci este preferabil să ne refugiem în orice mecanism care pare să aducă o față, o explicație și mult rîvnita iluzie a controlului după care mintea noastră tînjește cu disperare. Este preferabil să credem că există o conspirație mondială, că forțe oculte, dar cu o față umană, cu motivație diabolică, dar pe care o putem înțelege, vor să ne anihileze. Pattern-ul, presupusa logică a teoriilor conspiraționiste care stau la baza reacțiilor înnebunite ale mulțimilor revoltate servesc două scopuri emoționale. În primul rînd, ne liniștesc prin faptul că oferă o explicație pe care o putem digera și care ne menține iluzia lumii în alb și negru, cu oameni buni și oameni răi, în care noi sîntem întotdeauna cei buni, desigur. În al doilea rînd, ne înfurie. Iar furia este mecanismul de apărare atunci cînd frica devine de nesuportat. Cel puțin, atunci cînd ne revoltăm, acuzăm, ne luptăm, nu sîntem chirciți în interiorul minții noastre, față în față cu teama profundă care se naște din conștientizarea fragilității noastre individuale și ca specie. Nu ne confruntăm doar cu teama pentru propria persoană, ci cu o frică palpabilă de extincție. Umanitatea și-a construit istoria din momente trăite colectiv pe marginea prăpastiei, dar niciodată pînă acum n-a privit mai clar spre hău. Felul în care comunicăm și circulăm ne permite această privire clară. La rîndul ei, imaginea ne îngrozește dincolo de ceea ce putem raționaliza. Mecanismele noastre de coping nu mai funcționează. Cînd aceasta se întîmplă la nivel individual, se creează premisele pentru un episod psihotic. Disocierea de realitate, împletită cu halucinații, idei obsesive și agresivitate, toate acestea sînt manifestări ale unei minți care n-a mai putut face față. În mod similar, la nivel social, psihoza în masă ne disociază de realitate în încercarea de a proteja un psihic colectiv fragil, din ce în ce mai atomizat, incapabil să-și recunoască propriile emoții și să se autoregleze.
Cînd firele care ne leagă de realitate se deșiră și psihicul copleșit intră în colaps, nevoia urgentă este aceea de reconectare și de reancorare. Educația, argumentele științifice, pledoariile, dezvoltarea gîndirii critice, măsurile de protecție și corectarea presupunerilor greșite își au locul lor. Dar o minte copleșită nu poate să învețe pînă cînd nu și-a prins ancorele înapoi în realitate și în relațiile cu cei care aud, văd și înțeleg ce se întîmplă dintr-o perspectivă plină de compasiune. Cînd valul psihotic cuprinde o societate întreagă, cine ancorează ancora sănătos pe cei din jur? Cine privește cu compasiune sufletele tulburate de frica reală de un dușman fără nume, fără chip și fără logică? Cine se oprește din val ca să mîngîie în loc să acuze? Nu avem o soluție clară pentru nici una din cele două pandemii cu care ne confruntăm, dar știu sigur că ea nu se găsește în acuzație, reproș, eforturi de convingere de tip bullying, umilirea sau etichetarea celorlalți. Indiferent de ceea ce ne spun miturile, romanele vizionare sau distopice sau teoriile conspirațiilor, „jocul” macabru al pandemiei nu are cîștigători individuali. Vom depăși acest moment de pe marginea prăpastiei împreună sau nu-l vom depăși deloc.
Zenobia Niculiță este psiholog.