"Panda, nu ne spălăm la subraţ în lacul lacrimilor sacre"

Cunosc atît de bine cuvîntul ăsta, încît mi s-a părut de multe ori că a devenit o a doua piele. Se întîmplă în atîtea feluri, încît, de fiecare dată, am avut senzaţia că i-am prins în sfîrşit semnificaţia greoaie şi păguboasă. Pe vremea cînd eram mică, a te plictisi echivala cu a pierde vremea. Sigur, multe nu erau de făcut. Puteai citi, puteai să te joci cu prietenii prin jurul casei, ascultai muzică la magnetofon/pick-up/casetofon, scriai în oracole, îi filai de departe, mereu cu cîte un grup de prietene cointeresate, pe potenţialii iubiţi. Dar iubiţii rămîneau potenţiali, şi zilele – foarte lungi. Exista un moment anume, între 2 şi 5-6 după-amiaza, cînd, voiai, nu voiai, trebuia să te confrunţi cu faptul că timpul se prelinge ca un şarpe bătrîn şi obosit, a cărui coadă se întindea pînă la –∞. Stăteam întinsă în pat şi număram dungile proiectate pe pereţi de jaluzelele lăsate peste ferestre. Aşa a arătat plictiseala între 5 şi 10 ani. După aceea, plictiseala a devenit nerăbdare, şi, din 1989, anul care pentru mine a însemnat şi intrarea la liceu, rareori am mai avut timp să mă plictisesc. Aşteptam să se întîmple lucruri, ştiam că vor veni, şi asta mi-a creat şi o complicitate, desigur, naivă, cu timpul.

În sfîrşit, acum îl privesc pe Vlad, băiatul meu de 3 ani şi jumătate. Deocamdată, printre munţii de jucării, piese lego, cărţi şi filme, nu prea are cînd să se plictisească. Priveşte filmele de un infinit de infinite de ori. Le joacă, participă, zboară cu Astrid, stinge focul odată cu Donkey, o iubeşte pe Fiona cea urîtă, străbate oceanul cu Dory şi Marlin şi se chinuieşte să urce scările cu Po. Cînd ceva nu iese bine la noi în casă, mă încrunt spre Florin: „Nu ne spălăm la subraţ în lacul lacrimilor sacre“. Florin îmi răspunde: „Nu e distracţie pentru Harpo“. Le-am învăţat pe dinafară, dar e greu să spun că m-am plictisit de ele. Încerc, de fiecare dată, să le văd cu ochii lui Vlad, care încă e fascinat şi le priveşte mereu de parcă le-ar vedea pentru prima oară. Uneori, vine tropăind de bucurie şi mă trage de mînă să-mi arate, pentru a mia oară, luna de pe cerul înstelat al lui Shrek. Altă dată, mă atinge foarte uşor pe nas la fel cum şi-l îmblînzeşte pe Sughiţ dragonul. Nu s-a schimbat nimic, şi eu îmi pierdeam nopţile visînd la Mewsette şi la Jaune Tom. Mi-e teamă, însă, că Vlad n-o să mai aibă timp să se plictisească. Încerc să-i mai potolesc din ritmul ameţitor al descoperirilor. Înainte să adoarmă, după masa de prînz, privesc cu el pe pereţi, număr dungile, ascult zgomotele casei. Timpul se umflă iar în jurul meu. Şuşotim pe sub plapumă, după ce am terminat de spus povestea: „Punguţa cu doi bani“ sau o adaptare mai puţin crudă a „Scufiţei Roşii“. Dar nici eu nu sînt mama mea care, încercînd să mă facă să mai uit de frigul de afară şi din casă, îmi spunea, în drumul spre grădiniţă, cum tramvaiele sînt vulpi, troleibuzele – lupi şi autobuzele – ursuleţi. Vlad e un băieţel curios şi dezinvolt, Gay Purr-ee e departe de Shrek, Finding Nemo sau Monsters Inc., iar piesele de Lego n-au nici o legătură cu cutia plină de nasturi, unii vechi de pe vremea străbunicii, cu care mă jucam eu pe sub birou. Poate chiar nu mai ai timp să te plictiseşti azi. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Dar mie îmi tresaltă şi acum inima de bucurie, cînd mă gîndesc la plictisul după-amiezelor lungi de acasă, cînd număram dungile lăsate de umbra jaluzelelor pe pereţi, viitorul îmi făcea cu ochiul lui enorm şi coada timpului şerpuitor încă nu se întrevedea.

Cecilia Ştefănescu este scriitoare. 

Foto: V. Efteni