Pana de gîscă şi suferinţele tînărului Google

Pradă unei frămîntări sufleteşti intense, tînărul Google se hotărăşte să scrie urgent o scrisoare, iubitei sale Y. Disperat, constată că i s-a defectat laptopul, telefonul mobil l-a uitat în nisipul de la Vama Veche şi de mult a trecut miezul nopţii, ca să mai poată deranja pe cineva. Cert este că trebuie să-i explice lui Y oboseala sa existenţială. Lehamitea de a fi exploatat, fără milă, de cititorul de astăzi care „a dat în boala superficialităţii, nevrînd să se lase convins prin nici un mijloc că ar fi cazul să cerceteze şi dincolo de scoarţa lucrurilor“, neştiind că „înţelepciunea e o vulpe, care după o lungă vînătoare, te mai sileşte să şi asuzi, ca să o dezgropi din vizuină“. (cf. Jonathan Swift, Predoslovie la Povestea unui poloboc, apărută în 1704). Căută cîteva coli de hîrtie şi se uită iritat după pana de gîscă. Nu o găsi! Dacă ar fi avut acum o gîscă la îndemînă, ar fi jumulit-o cu siguranţă! Fără să-i pese că strămoaşele ei au salvat Capitoliul. Uf… uite pana de gîscă. De fapt, e un biet pix cu pastă, al cărui capăt de plastic imită pana celebrelor furnizoare de foie gras din ograda Cocoşului galic. „Ce mă făceam dacă trebuia să scriu cu o pană de gîscă adevărată? Şi de unde cerneală şi călimară?“ se întrebă retoric Google. În epoca domniilor fanariote, se scria muind pana de gîscă în călimară, îşi aminteşte Google. Cuvîntul peniţă (mic obiect de metal ataşat pentru scris, la un condei) este un diminutiv de la pană, o pană mică, o peniţă. Tocul sau condeiul se putea confecţiona, odinioară, şi din trestie (în greceşte Kalami); de aici şi călimară, adică „vas în care se pune kalami (un condei de trestie)“. În 1871 – îşi aminteşte Google – chimistul german Günther Wagner, patronul unei fabrici de cerneală, şi-a folosit, nu gîsca, ci pelicanul din dotare (aflat pe blazonul familiei) pentru a denumi vestita marcă de cerneluri, Pelikan, care prin anii ’20 se vindea în zeci de sortimente, de culori şi nuanţe de mare rafinament. Google aruncă nostalgic o privire spre imprimanta înţepenită şi-l trec fiorii, gîndindu-se că cerneala (din slavul ciornaia – „neagră“), această frumoasă dispărută, „Neagră… dar frumoasă ca şi sălaşurile din Chedar“, se află acum captivă în interiorul unui anonim cartuş de imprimantă. Google se trudeşte să scrie cea mai caligrafică scrisoare. Ehei, în Evul Mediu, scrisul era un meşteşug, nu un mijloc general de exprimare. Puteai plăti un pisar sau un grămătic public. E drept că ei se ocupau cu redactarea documentelor (în slavonă) de la cancelaria domnească, nu cu scrisori personale. Şi, oricum, ar fi fost multă bătaie de cap cu scrierea „slovelor cu cerdac“ adică a cuvintelor slavoneşti, botezate în acest chip original de E. Lovinescu. (Cum se vede, tînărul Google este un tip informat!) Mîna îi tremură uşor cînd începe să aştearnă pe hîrtie primele cuvinte către Y. Literele se rotunjesc tandru, lasă urme mîngîietoare, ca o briză de primăvară. În spatele lor, prinde contur nesigur, precum ceaţa în cupele nopţii, figura iubitei. Vocalele par să poarte ca un ecou, o şoaptă îndepărtată, vocea ei.

De fapt, finalul contează – îşi spune Google „N-am să mă sinucid din cauza superficialităţii cititorilor. Dragă Y, fugim împreună!“. Împătureşte scrisoarea, o pune în plic şi o strînge la piept. Simte că gestul e un act magic. Da, la origine, scrierea a fost un act magic. Simte cum ceva din fiinţa sa, curcubeul emoţiilor, pătrunde în chip subtil materia placidă a hîrtiei, aprinde cuvintele. Ia te uită, cu scrisorile trimise pe calculator nu se poate face magie – descoperă Google. Ce noroc că n-a mers laptopul! Se îmbrăcă grăbit şi dispăru în noapte, să-i lase scrisoarea iubitei sale, Yahoo.

Silvia Chiţimia este doctor în etnologie şi scriitoare.