Palimpseste temporare
După ani și ani în care mari opere de artă din muzee ale lumii nu deveniseră altceva decît un prilej pentru un selfie, evident cu spatele la tablou și cu ochii ațintiți către obiectiv, după încă doi ani în care spațiul virtual fusese împînzit de imaginea capodoperelor fără spectatori, în săli goale, în plină pandemie, iată-ne în toamna anului trecut în fața unei avalanșe de imagini neașteptate din mari muzee de artă, venite din partea activiștilor, militanți ecologiști, pro-climat (Just Stop Oil, Extinction Rebellion, Scientist Rebellion, Futuro Vegetal, Last Generation, 350.org etc.), care aleg să își facă public mesajul într-unele dintre cele mai vizibile spații, operînd o vandalizare simbolică (supă de roșii, sirop de arțar, piure de cartofi etc. direcționate către tablouri, substanțe necorozive) a unor lucrări de artă canonice. Van Gogh, Monet, Picasso, Goya, Vermeer, Klimt, Emily Carr.
Vandalizarea este și nu este una reală. Sîntem într-o lume a imaginii în imagine și a ecranelor, așa că ne aflăm în fața unei metafore. Sticla protejează pînza, singurele vătămate în cîteva cazuri sînt rama și, bineînțeles, peretele muzeului. Și totuși, sîntem profund deranjați de violența unui asemenea gest. Suprapunerea vizuală care se produce e cel puțin supărătoare: celebra „Floarea-soarelui” este mînjită și dispare sub dîrele de sos, chiar dacă pentru scurt timp.
Pe de-o parte, vorbim despre atacarea unor lucrări de artă extrem de bine cotate, iar pe de alta, de un mesaj extrem de important, pe care continuăm să îl ignorăm, despre planeta pe care cu indiferență o distrugem zi de zi. Un mesaj pe care activiștii îl spun rapid, imediat după atacul operei de artă și după ce își lipesc mîinile de perete sau chiar de sticla tabloului. Totul se filmează și ajunge în timp real pe social media. Vizibilitatea este maximă, iar șocul puternic. Sîntem pe un teritoriu foarte delicat: chiar și neinteresați direct de artă, o privim ca pe o lume de neatins, sfîntă, situată într-o sferă înaltă.
În sfera cotidianului, în schimb, gesturile noastre zilnice, iresponsabile, atacă planeta mai repede decît am crede. Avem nevoie de o trezire la viață prin astfel de gesturi create prin ciocniri contrastante. Dar dacă privim istoria artei secolului XX, vandalismul, provocarea, critica socială și politică sînt proprii tocmai artiștilor: avangarda și apoi neoavangarda au produs tocmai asemenea acțiuni. Arta contemporană, astăzi, cu asta se ocupă, în anumite zone ale ei: încearcă să ne trezească tocmai spiritul critic, să ne puncteze dezastrul, iar ecologia este absolut tema momentului pentru mulți artiști contemporani. Și totuși, activiștii nu au ales să comunice în acest mod, poate prin intermediul unei lucrări video, expusă apoi în galerii și muzee de artă. Au mers, în schimb, în miezul artei, au distrus simbolic pentru a trimite, de fapt, un mesaj de pace.
De ce în muzee de artă? Locul vizibilității zero, dar și spațiul unei anumite excelențe vizuale, spațiul frumuseții pure. Cum totul este acum absolut în slujba ochiului (un ochi tot mai educat să prindă rapid cît mai mult), trebuie să mergi la țintă. Dar, mergînd și mai departe, să nu uităm că în spatele artei se află sume exorbitante de bani, că arta e politică și că magnații planetei au și colecții importante de opere de artă. În spatele pînzelor frumoase pe care ei le dețin, în spatele sublimului, se pot ascunde exploatarea și violența. Dar ei sînt și cei care în multe cazuri hrănesc acest complex ecosistem al artei și asta complică și mai mult problema.
Ironic sau nu, găsim în presa internațională cazul lui Aileen Getty, nepoata miliardarului petrolului american J. Paul Getty, care ar putea sta la originea acestei idei din partea activiștilor. În publicația The Guardian, ea felicită gesturile „activiștilor curajoși”, precum cei de la Just Stop Oil. Acest tip de acțiune, declară ea, este „o alarmă care ne scoate din statu quo”. Aileen Getty a cofondat în 2019 Fondul de Urgență Climatică și a direcționat peste patru milioane de dolari către mișcări precum Extinction Rebellion și Just Stop Oil. Bunicul ei, fondatorul Getty Oil Company, considerat cel mai bogat om din lume în anii ’60, se află la originea importantului Getty Museum, Los Angeles. Am putea crede că acțiunile lui Aileen sînt o răscumpărare a păcatelor bunicului.
„La revedere, artă fără înveliș de protecție! Vor vedea copiii mei vreodată un Klimt fără să-l privească printr-un geam de protecție?”, se întreabă pe Instagram András Szántó, autorul volumului The Future of the Museum. 28 Dialogues (Hatje Cantz, 2020). Și continuă prin a atrage atenția că aceste acțiuni nu vor rezolva marea problemă a urgenței crizei climatice, ci vom fi martorii unei încălcări a logicii securității și a confidențialității în jurul artei. Iar urmarea va fi, adaug eu, un muzeu tot mai puțin deschis, tot mai puțin spațiu public, deși gesturile activiștilor vin tocmai în această logică a muzeului văzut ca „instituție în serviciul societății, deschisă către public, accesibilă, incluzivă, promotoare a diversității și sustenabilității”, așa cum e descris muzeul într-o nouă definiție, criticată și ea pentru anumite aspecte, lansată de ICOM – International Council of Museums – în vara acestui an.
Spațiul public al precarității & violenței
Așadar, se rezolvă sau nu ceva prin asemenea practici? Este foarte greu să identificăm reacții transparente, pozitive la o problemă de o asemenea natură și amploare. Consecința însă este evidentă: deschiderea unei noi serii de dezbateri și luarea unor măsuri mai drastice din partea securității instituțiilor de artă. Dar dacă intrăm în miezul artei contemporane, nu putem ignora implicarea artiștilor, prin lucrări complexe, născute din cercetări ample, care discută tocmai despre încălzire globală, poluare, extincție.
Toate acestea ar merita un articol dedicat (și cu atît mai interesant axat pe arta românească), iar pentru mine e suficient să mă gîndesc acum la Veneția cea invadată de vase enorme de croazieră (și întreaga discuție în jurul acestora și a interzicerii lor în centrul istoric) și Bienala de la Veneția, cu întreaga sa agendă politică, o bienală din care nu lipsesc niciodată proiectele artistice critice, dar nu sînt absenți nici marii finanțatori care o fac posibilă.
Și tot la Veneția, în paralel cu Bienala, am fost în 2019 martora, dar una implicată, a unei lucrări de realitate virtuală semnată Marina Abramovic, „Rising”. O lucrare despre schimbări climatice, despre efectele dezastruoase ale creșterii nivelului mării, care te punea în fața unei dileme de ordin etic: artista, aflată într-un rezervor de sticlă care se umple sub ochii tăi, îți cere să alegi – o salvezi de la înec sau o lași să moară? Altfel spus, te angajezi să fii responsabil de gesturile tale sau nu? E năucitor efectul asupra privitorului al acestei imersiuni și chiar produce un început de schimbare în tine, la nivel de individ.
Dar dacă privim și mai departe, în aceeași schemă artă-violență, sînt toți acei artiști care acționează în zonele marcate în grade mai mari sau mai mici de violență și pericol: război, corupție și sărăcie extremă. Toate acele locuri în care nu îți imaginezi că arta își poate găsi vreun loc, că poate schimba sau salva ceva, în sens invers față de cele expuse mai sus: în spațiul nesigur (opus celui sigur al muzeului), fragil, plasarea gestului artistic al blîndeții și al grijii.
Artistul elvețian Thomas Hirschhorn crea în 2004, în zona Landy din Aubervilliers, la nord-est de Paris, un muzeu temporar, Musée Précaire Albinet. A reușit să aducă la periferie importante lucrări de artă ale secolului XX, cu sprijinul Centrului Pompidou și al Fondului Național de Artă Contemporană. A construit discursuri și un context în jurul lui Duchamp, Malevici, Mondrian, Dalí, Beuys, Warhol, Le Corbusier, Léger, a implicat și a retribuit locuitori ai periferiei, conștient fiind că aceștia nu vor avea acces la muzeele de artă pariziene. A dus arta, fără teama punerii ei în pericol, de la centru la periferie, în comunitate, într-o credință oarbă în forța artei de a schimba, pentru că, declară Hirschhorn, „doar arta poate dobîndi o importanță reală și un sens politic”.
Controversatul Banksy a confirmat că el se află în spatele celor șapte lucrări care au apărut în diferite locuri din Ucraina. E dureros să privești cum colțuri distruse de bombardamente, răni deschise, primesc acum grația unor desene alb-negru. Artistul se sprijină, la propriu, pe rămășițele războiului: portretizează o femeie cu mască de gaz și extinctor într-o mînă care pare că stă în picioare pe un scaun abandonat, real, pe o stradă în apropierea aeroportului Antonov. În Irpin, o gimnastă cu panglică evoluează, cu un picior în aer și cu celălalt sprijinit pe o o altă urmă a războiului, o gaură într-un zid. Arta vine în completare, ca o salvare a unui peisaj dezolant, pentru a transmite un mesaj de pace.
Dar tot un mesaj de pace e și acela al activiștilor, tot un mesaj în slujba planetei, chiar dacă mecanismul este unul invers. Frumosul anulat pentru o clipă de un gest violent și frumosul născut, într-o clipă, din rămășițele tocmai ale violenței. La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Daria Ghiu este critic de artă.