Pălării şi pipe
- argument -
Pe la 1600 şi ceva, Descartes se apleca peste pervazul ferestrei (nu suficient încît să cadă şi să schimbe, astfel, istoria gîndirii occidentale) şi se-ntreba: „Ce văd eu de la fereastra mea, dacă nu pălării şi mantouri, care ar putea acoperi spectre sau oameni falşi, acţionaţi de resorturi?“. „Cu toate astea – continua el – îmi dau seama că e vorba de oameni adevăraţi.“ Pe la 1900 şi ceva, Magritte scria/desena „Ceci n’est pas une pipe“, iar suprarealiştii aveau grijă să ne-arate că sub o pălărie se pot ascunde zepelline sau iepuri sau oameni sau orice altceva, pretinzînd că fiecare are dreptul la propria variantă de realitate. Între timp, am inventat diverse modalităţi de-a pune mîna pe realitate şi de-a o îmblînzi, ca să o facem „mai pe înţelesul nostru“. În 2011, avem toate argumentele pentru a sta cu picioarele bine înfipte pe pămînt: aflăm din ce în ce mai multe despre felul în care funcţionează creierul, webcam-urile ne arată cum răsare soarele în Insulele Baladar, veştile de la ceilalţi ajung „în timp real“, iar noi trimitem informaţii despre ce ni se mai întîmplă uneori chiar înainte de a ni se fi întîmplat. E evident că ceva s-a schimbat în felul în care înţelegem realitatea, iar dosarul de faţă încearcă să afle cum şi de ce.
De fapt, deşi avem din ce în ce mai multe variante de a explora şi de a înţelege realitatea, sîntem din ce în ce mai uşor de prostit. Hoax-ul, farsa mediatică, buletinele de ştiri care pornesc de la un detaliu nesemnificativ şi-l umflă pînă construiesc din el o realitate în carne şi oase, specialiştii care dezbat pe cel mai serios ton din lume chestiuni care-ar face orice om cu capul pe umeri să şi-l piardă (de nervi şi stupoare), imagini crude cu execuţii, catastrofe, atentate, care ne calcă-n picioare sensibilităţile. Toate astea ne fac şi circumspecţi (pînă la paranoia), şi creduli (pînă la imbecilitate). Pe Facebook şi Twitter ne înfrumuseţăm constant vieţile, selectăm doar informaţiile care ne fac în ochii celorlalţi nişte tipi demni de invidiat, ajungem să trăim în status-uri de Facebook, iar lucrurile din jur îşi pierd din valoare, dacă nu pot fi transmise în cîteva zeci de semne, direct de pe telefonul mobil. Sigur, nu-i o tragedie, e doar altceva.
Şi ca să înţeleg ce-i cu altceva-ul ăsta, am adunat în dosar texte despre efectul de real pe care ni-l strecoară pe gît marketingul, despre reality show-uri, media şi realităţile ei, felul de-a vedea lumea al unei persoane cu autism, graniţa fragilă dintre ficţiune şi realitate, ce e un iluzionist şi cu ce se ocupă el. M-am mirat să constat că cei mai mulţi autori din acest dosar sînt scriitori, semn, probabil, că tot literatura ştie să vorbească cel mai bine despre realitate.