Paiul din ochiul celuilalt

21 noiembrie 2017   Tema săptămînii

Cîinele muşcă. Doctorul face injecţii. Miliţianul bate. Sînt stereotipurile (sau, mai degrabă, constructele) care ne ajută să operăm atunci cînd nu avem informaţiile necesare sau ne e lene să le căutăm, ca să cunoaştem individul. Dar românul, românul cum e? Dar ungurul? Dar ţiganul (romul)? Dar neamţul? Şi, în general, celălalt?

Două sondaje de opinie, primul de la mijlocul anilor ’90, al doilea din 2001, au investigat eşantioane reprezentative pentru principalele grupuri etnice (români, maghiari, romi). Rezulta că, atunci cînd li se cerea să se autodefinească prin alegerea unor atribute, românii se autocaracterizau cel mai frecvent drept primitori şi cumsecade (în ordinea numărului de menţiuni). În acelaşi sondaj, maghiarii se caracterizau drept harnici şi primitori, iar romii – drept primitori şi harnici. Previzibil, nici un grup etnic nu se autodefineşte predominant prin atribute negative, dar dintre toate atributele negative propuse, cel mai frecvent era ales, în toate cele trei subeşantioane, acela de dezbinaţi; dar nu cu aceeaşi frecvenţă: 27% în cazul romilor, 14% în al maghiarilor şi numai 8% în cel al românilor. Nu poate să nu uimească această coincidenţă a autodefiniţiilor.

Diferenţele apăreau atunci cînd membrii unui grup etnic defineau un alt grup. Astfel, referindu-se la români, maghiarii invocau cel mai frecvent atributul religioşi. Pentru maghiari, românii erau de acord cu aceştia pentru harnici, dar şi orgolioşi şi egoişti. Romii erau şi ei de acord că maghiarii ar fi harnici şi cumsecade, dar adăugau dezbinaţi şi ostili. Atît românii, cît şi maghiarii folosesc pentru romi, majoritar, etichete negative. Pe baza datelor cercetării din 2001, se poate observa că „maghiarii au reprezentări mai puţin stereotipizate şi mai puţin omogene despre români decît cele ale românilor despre maghiari“.

În schimb, cînd e vorba de definirea unor etnii care păstrează mai degrabă semnificaţie simbolică (din păcate, ele sînt atît de reduse numeric, încît nu mai putem vorbi de interacţiune practică cu celelalte comunităţi), lucrurile sînt diferite. Imaginile etniilor „evanescente“ sînt mult mai diferenţiate şi mai bine conturate: atît românii, cît şi maghiarii şi romii au ales pentru germani, cel mai frecvent, epitetele civilizaţi şi harnici; despre evrei, au fost de acord că ar fi întreprinzători şi religioşi.

Între iubire şi ură

Relaţiile interetnice au fost permanent un subiect de dispută în spaţiul românesc (de fapt, în întreaga zonă balcanică). Au fost tensiuni între germani, stăpîni-fondatori ai burgurilor transilvane, şi românii din Hinterland, între robii romi şi stăpînii români sau unguri, între unguri şi românii cu veleităţi de supremaţie în Ardeal, între cămătarii evrei şi ţăranii români. Nu o dată, tensiunile au dus la crime colective, transformate apoi în resentimente mai mult sau mai puţin declarate.

Există în sociologie un instrument clasic pentru măsurarea gradului în care membrii unei comunităţi acceptă relaţionarea cu un alt grup (aici, etnic) – scala distanţei sociale (Bogardus). Ea a fost utilizată în cercetarea din 1994 citată mai sus, dar şi într-o serie de studii, ultimul din anul acesta, realizate de Kantar-TNS pentru Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Găsesc că interpretarea dată de autori, că „se menține un număr destul de scăzut (sub 2 din 10 respondenți) care ar accepta să aibă în familie sau în grupul de prieteni persoane care aparțin unor minorități etnice“ este exagerată, pentru că 1) itemii din scală fiind cumulativi (acceptînd pe cineva în familie se presupune că-l accepţi şi ca prieten), procentajele înregistrate trebuie însumate; 2) cei care acceptă unul din grupurile etnice nu-s neapărat aceiaşi cu cei care acceptă un alt grup, deci cei care acceptă cel puţin unul sînt mai mulţi decît cei care acceptă fiecare grup în parte şi 3) pentru că „persoane care aparțin unor minorități etnice“ nu înseamnă doar evrei, maghiari, romi şi arabi (sînt arabii o minoritate etnică?), ci şi, de exemplu, germani – care ne aşteptăm, conform altor cercetări, să aibă un grad de acceptare mai mare.

Neavînd la îndemînă studii comparative, care să ne arate cît de mare este distanţa socială dintre grupul majoritar şi cele minoritare în alte zone, putem remarca o tendinţă: în 1994, 55% din respondenţi spuneau că nu ar accepta romii în nici una din variantele propuse (puţin modificate faţă de varianta-standard). În 2015 (studiul Kantar-TNS), proporţia celor care spuneau despre romi că „nu ar trebui să vină în România“ era de 30%, iar în 2017 – de 26%. Ca o constantă, toate cercetările au evidenţiat un grad mare de respingere faţă de grupul romilor, unul mai scăzut (sub 15%) faţă de maghiari şi unul foarte scăzut (sub 10%) faţă de evrei şi germani.

Deci, cît de primitori sînt, de fapt, românii? Pentru a depăşi zona imaginarului colectiv, ar fi util să ne comparăm cu alţii. Avem datele din cel mai recent val (2012) al studiului World Values Survey, în care au fost investigate eşantioane naţionale din mai multe ţări europene (Cipru, Estonia, Germania, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia). Întrebaţi dacă ar dori să aibă ca vecini persoane care vorbesc altă limbă decît ei, românii înregistrează cea mai mare proporţie (17%) a răspunsurilor negative. În legătură cu afirmaţia că “atunci cînd există puţine locuri de muncă, patronii ar trebui să dea întîietate românilor în faţa imigranţilor (străinilor)“, conaţionalii noştri sînt de acord în proporţie de 73%, asemănător altor estici (Cipru – 81%, Estonia – 79%, Polonia – 73%); popoarele vestice se dovedesc mult mai primitoare, gradul de acord cu afirmaţia invocată fiind mult mai redus (Spania – 55%, Germania – 41%, Olanda – 38%, Suedia – 14%). Nu doar sondajele de opinie, dar şi recentele evoluţiile politice recente au arătat că ţările din spaţiul ex-sovietic manifestă tendinţe xenofobe mai accentuate decît restul europenilor – probabil, datorită izolării la care au fost supuse sub regimurile comuniste.

Poate că întrebările din acest sondaj sînt prea abstracte. Ar trebui văzut cum reacţionează oamenii în legătură cu situaţii concrete, cum ar fi criza refugiaţilor. Sondajele Eurobarometru au întrebat în mai multe rînduri cetăţenii din toate ţările Uniunii Europene în ce măsură ar fi de acord ca ţara lor să sprijine refugiaţii. În toamna lui 2015, cînd valul de imigranţi orientali era mai degrabă latent, opiniile românilor erau oarecum echilibrate: 53% de acord, 36% împotrivă. În primăvara lui 2016, cînd imigranţii deveniseră o problemă reală şi chiar se punea problema primirii lor, ne situam printre europenii cel mai puţin favorabili ideii că ar trebui să le acordăm ajutor – doar 36%, în timp ce la nivelul celor 28 de state membre acordul era de 63%; proporţii mai mici ale acordului se înregistrau doar în Cehia (21%), Ungaria (27%), Bulgaria (29%) şi Slovacia (30%). În toamna aceluiaşi an, proporţia acordului crescuse la 43%, rămînînd însă mult sub media europeană (66%).

Fără a fi maliţios, mi-aş dori să văd reluate studiile de acum 15-20 de ani. Acum, după ce, conform sondajelor INSCOP, ponderea celor care nu erau de acord ca refugiaţii din zonele de conflict să se stabilească în România creştea de la 65% (septembrie 2015) la 80% (noiembrie 2015) şi apoi la 85% (martie 2016). Acum, cînd un cadru didactic care admonestează public o studentă purtătoare de hijab stîrneşte valuri de simpatie şi solidaritate în mediul online. Mai credem oare despre noi înşine că sîntem un popor eminamente primitor? 

Mircea Kivu este sociolog.

Mai multe