Pagini din Europa

Pentru chinezii ce îşi desfăşoară activitatea cu preponderenţă la capătul tramvaiului 21, România le aduce probabil o eliberare de un regim ostil şi împlinirea unui oarecare vis occidental. Oamenii de acolo par a fi însă marginalizaţi şi se simt încolţiţi atunci cînd li te adresezi şi îi întrebi de ţara de baştină. Orice bucureştean a auzit de "Europa". Chiar şi posesorii de BMW opresc la "Dragonul Roşu", pentru a-şi umple portbagajul de perne, care mai de care mai colorate, cu franjuri şi cu tot felul de broderii cusute cu o migală tipic chinezească. Înainte să fi plecat de acasă, dimineaţă la ora 9, prietenii m-au avertizat să nu îmi iau geanta cu mine. "Dacă ai portofel, pune-l într-un buzunar interior. La fel şi actele. Nu lua nimic la tine care să-ţi prisosească." Părea extremistă recomandarea, dar totuşi i-am ascultat. Mai mult zdruncinată decît purtată pe şinele RATB-ului, opresc şi cobor în "Dragon". Oamenii, foarte grăbiţi de altfel, păreau a se învîrti haotic. Ţigani, arabi şi chinezi - toţi urmăreau acelaşi scop: să vîndă! În zadar am încercat să opresc pe cineva, un bărbat chinez (deşi putea fi şi japonez, coreean sau thailandez) de circa 45 de ani, îmbătrînit şi gîrbovit, cu mîinile groase şi încălţat într-o pereche de adidaşi albi pe care scria Nicke; s-a speriat cînd m-am prezentat ca jurnalist. Deşi la "Bună ziua" mi-a răspuns tot în română, a continuat asilabic, într-o limbă chinezifiată. "Aici, să... mănuşi. Pentru degete. Lei 4" (şi mi-a arătat cum se folosesc mănuşile). A ridicat patru degete ca să îmi indice preţul. În acel moment, din spatele unui paravan s-a ivit un băiat de vreo 18 ani, scund şi cu părul tuns asimetric, cu ochii oblici şi buzele groase. Bretonul extrem de negru şi lucios, aranjat cu ceară îi acoperea jumătatea stîngă a feţei. În spate avea o coamă verde sidefată pe care şi-o prinsese cu un elastic. Purta un tricou negru cu Tokio Hotel, blugi rupţi, iar în picioare avea tenişi roşii. Părea un emo chinez. Vînzătorul i-a făcut nişte semne arătînd spre mănuşile pe care mi le recomandase, a ridicat vocea groasă şi l-a trimis în spate. Tînărul a dat ochii peste cap şi a plecat. Vînzătorul s-a întors lipsit de expresie către mine şi, cu spatele puţin înclinat, m-a întrebat dacă le vreau. În timp ce îmi căutam prin buzunarele întortocheate de la geacă locul pe unde pusesem banii, l-am întrebat dacă n-ar vrea să se întoarcă, la un moment dat, în China. "Este greu. Copiii nu vreau. Nimic la fel." I-am cumpărat mănuşile şi am plecat mirată de atîta reticenţă. Oameni inhibaţi şi învăţaţi cu lipsurile. Părăsind acel tîrg amărît de la capătul tramvaiului 21, mi-am amintit de grandoarea şi luxul ambasadei de pe Şoseaua Nordului pe care am vizitat-o recent. Şi mi-am adus aminte şi de vremurile pe care, în urmă cu 19 ani, le trăiam şi noi. Cînd şi dacă plecai în Turcia, te puteai considera realizat... în măsura în care acum chinezii se cred realizaţi în România. Iar în condiţiile în care bucureşteanul se bucură la o pereche de mănuşi de 4 lei, restul rămîne doar o poveste despre libertate.