Pagină în construcţie (Momentan conţinutul nu poate fi accesat. Vă rugăm reveniţi.)

Am primit invitaţia de a scrie un articol pentru acest Dosar chiar în seara în care se rupea alianţa USL, eveniment ce a avut drept consecinţă demisia, în chiar ziua următoare, a tuturor miniştrilor PNL. Cînd m-am apucat să scriu articolul, nu aveam încă un ministru al Culturii, deci nici măcar nu puteam să-mi proiectez în minte o persoană sau o personalitate responsabilă cu ceea ce e numit, cu un loc comun uşor dramatic, „destinele culturii româneşti“. S-ar putea spune că asta nu e chiar grav, pentru că „destinele culturii româneşti“ sînt oricum de multă vreme lăsate de izbelişte, ceea ce, într-un anume fel, e mai bine decît să fie direcţionate cu forţa, ca într-un sistem autoritar.

Programe naţionale & politici publice

Dar atunci la ce mai foloseşte existenţa unui Minister al Culturii? Ca multe alte instituţii publice din România, şi acest minister a fost înfiinţat cu un scop, dar continuă să funcţioneze din inerţie, populat de oameni care au uitat de mult care e rostul instituţiei angajatoare – asta presupunînd că au ştiut cîndva. E şi el parte din mecanismul ruginit al birocraţiei care îşi este suficientă ei înseşi, mergînd în gol, fără ca nimeni să mai chestioneze utilitatea sau oportunitatea existenţei sale (cinste Dilemei vechi că o face!). Oare cîţi dintre cei care lucrează pentru acest minister au citit măcar textul ce stă la baza funcţionării sale, şi care se află pe website-ul ministerului – Hotărîrea nr. 90 din 10 februarie 2010. Aici se menţionează, printre alte obiective ale ministerului, că acesta „elaborează, cu consultarea şi participarea atît a autorităţilor publice interesate, a instituţiilor publice de cultură, a altor operatori culturali şi specialişti în domeniul culturii, cît şi a societăţii civile, strategii, politici publice, programe naţionale şi direcţii de dezvoltare pentru domeniile din sfera sa de competenţă“ (sublinierea îmi aparţine). Nu-mi amintesc, cel puţin în domeniul teatrului, de care mă ocup în mod profesionist de peste 15 ani, de o asemenea chemare la consultare publică, în urma căreia să fie generate strategii, politici publice, programe naţionale. Şi acest text, ca şi majoritatea celorlalte postate pe website-ul ministerului, copiază un limbaj european golit de conţinut, în spatele căruia se întinde, vast şi neliniştitor, neantul. Un neant exprimat sintetic de anunţul care apare cînd accesezi rubrica – Creaţie contemporană, diversitate culturală/subcapitolul Teatru. Sau Muzică. Sau Dans. Anunţul sună aşa: „Pagina este în construcţie. Momentan conţinutul nu poate fi accesat. Vă rugăm reveniţi. Mulţumim pentru înţelegere.“

Nu ar trebui să mai avem nici un fel de înţelegere pentru astfel de găuri negre produse de o instituţie a statului român. Această „pagină în construcţie“ e, de fapt, semnul lipsei oricărei construcţii, a oricărei viziuni asupra domeniului cultural. Ne întrebăm, în acest Dosar, care este misiunea Ministerului Culturii? Putem să înşirăm aici deziderate care de care mai nobile, avem cu toţii destulă imaginaţie, suficientă informaţie internaţională şi locală, şi avem şi expertiza necesară cît să punem pe hîrtie desăvîrşite declaraţii de intenţie. Putem să ne dăm cu părerea despre necesara reimaginare a misiunii unui Minister al Culturii demn de lumea în care trăim, capabil să devină motorul pentru o reformă a instituţiilor îmbătrînite din subordinea sa. Putem să facem un brainstorming fulminant, la capătul căruia să venim cu soluţii concrete pentru problemele şi mai concrete ale domeniului, pe care le cunoaştem prea bine fiindcă ne lovim constant de ele. Dar problema este cine va lucra pentru punerea lor în practică, dacă miniştrii Culturii se schimbă în funcţie de cum bat vînturile politice, care tind să se transforme în adevărate taifunuri? Cîtă vreme nu există continuitate la nivelul conducerii şi competenţă la nivelul echipei (şi ce om competent căruia îi pasă de ceea ce lasă în urmă şi-ar încurca destinul profesional cu o instituţie publică lipsită de fundament?) sensul acestui minister se suspendă. E şi el doar o „pagină în construcţie“.

Teatre publice şi teatre private

E limpede, de cîţiva ani deja, că, în materie de teatru, funcţionează la noi două culturi paralele, care, deşi îşi împart adesea actorii, regizorii şi scenografii, nu au în comun nici mentalitatea şi nici – mai ales! – resursele. Pe cît de mare e stagnarea instituţiilor teatrale publice subvenţionate – cu foarte puţine excepţii –, pe atît de dinamic, chiar dacă haotic, a devenit sectorul privat (numit de unii independent, dar aceasta e o altă discuţie).

Oficial, Ministerul Culturii are în grija sa numai instituţiile publice – dacă vorbim de spectacole asta înseamnă 16 teatre naţionale, opere naţionale şi centre precum Centrul Naţional al Dansului, respectiv Centrul pentru Artele Spectacolului „Sala Palatului“ sau Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“ etc. Ce face exact ministerul pentru ele, în afară de a le trimite bugetele în cont, nu se ştie, cu excepţia cazului în care se declanşează scandaluri, cum a fost cel din 2013 privind plănuitele comasări ale unora dintre aceste intituţii, un scandal absurd, creat prin lipsa consultării sectorului cultural şi printr-o comunicare deficitară a intenţiilor ministerului.

Aşa cum se ştie de ani buni, situaţia teatrelor din subordinea Ministerului Culturii e mult mai bună din punct de vedere financiar (dar nu numai) decît a celor care depind de administraţia oraşelor – un caz de inechitate care nici măcar nu mai e discutat, ca şi cum ar fi normal să se întîmple aşa. Unde sînt sindicatele, asociaţiile de breaslă, uniunile de creaţie care ar trebui să conteste o asemenea disparitate? Somn şi voie bună. Pasivitatea sectorului cultural e unul dintre motivele pentru care Ministerul Culturii funcţionează din inerţie, singurul „eveniment“ de care este legat numele său fiind o nouă schimbare de ministru.

Obligaţia Ministerului Culturii de a se asigura de managementul eficient al acestor instituţii şi de a face publice rezultatele evaluărilor anuale ale activităţii celor care le conduc a fost şi ea abandonată, probabil pe fondul schimbărilor prea frecvente de miniştri din ultima perioadă. Dar nu cumva echipa care rămîne ar trebui să-şi facă treaba, indiferent cine o conduce? Dat fiind faptul că ultimele rapoarte de evaluare ale managerilor instituţiilor din subordinea ministerului datează din 2011 şi 2012, se poate concluziona că această echipă şi-a luat vacanţă. De ce nu aplicăm atunci reducerile bugetului pentru cultură chiar prin concedierea acestei echipe, ce poate fi înlocuită prin angajarea temporară a unor experţi care să monitorizeze activitatea acestor instituţii şi să întocmească rapoartele anuale? De ce e nevoie de oameni angajaţi full-time, cînd „pagina“ e permanent în construcţie?

Cît despre sectorul teatral privat, el creşte liniştit, ca o junglă, după reguli apărute spontan, într-un sistem capitalist get-beget. Raporturile Ministerului Culturii cu această zonă tot mai activă a teatrului românesc sînt minunate, dar lipsesc cu desăvîrşire. Din punct de vedere al ministerului de resort, teatrele private sînt în altă ţară şi pot să-şi vadă de treabă acolo, aşa cum pot. Aplicînd eventual la fondurile tot mai mici puse în joc anual de AFCN, din care doar o parte sînt dedicate artelor spectacolului. Şi unde intră în competiţie cu instituţiile publice, finanţate, astfel, de două ori de către stat. La întrebarea simpatic formulată de coordonatorul acestui Dosar – „Ce (nu) face Ministerul Culturii pentru teatrele independente?“ răspunsul este simplu: Totul!

Toate aceste anomalii extinse, proliferînd an de an, nu pot produce decît haos: în lumea teatrului, el a ajuns să se manifeste în conţinutul repertorial al teatrelor finanţate din bani publici. În lipsa oricăror direcţii sugerate măcar de ordonatorul de credit generos şi inert, şi pe fondul unor evaluări (cînd se fac) după criterii preponderent numerice, teatrele naţionale au ajuns să încline prea mult steagul înspre spectacolul comercial, pe principiul facil că numai acesta le poate aduce mult public. Au sfîrşit, deci, în poziţia admisibilă pentru teatrele private care, neavînd subvenţie, sînt obligate să recurgă la un repertoriu mai popular. Pe lîngă asta, şi-au lăsat deoparte misiunea (implicită, nu formulată ca atare de către ordonatorul de credit) de educare a publicului, sau îşi amintesc foarte rar de ea. Paradoxal, unele teatre independente sînt mai conştiente de această necesitate decît instituţiile publice, cărora noi le dăm un cec în alb plătind impozitele către stat. Şi spun că ordonatorul de credit este generos pentru că, în ciuda lamentaţiilor pe această temă, bugetele teatrelor publice nu sînt deloc mici. Lipsa de imaginaţie şi de soluţii complementare a managerilor – din nou, cu puţine excepţii – e însă foarte mare!

În căutarea competenţelor

Am încercat de curînd, împreună cu ceilalţi iniţiatori ai Apelului pentru competenţă în instituţiile publice de cultură (care a strîns peste 150 de semnături şi poate fi accesat aici http://apelpentrucompetenta.wordpress.com/ să obţinem o audienţă la ministrul Culturii (cînd încă mai exista unul). Intenţionam să-i explicăm, cu argumente, de ce competenţa echipelor manageriale ale acestor instituţii este cheia dezvoltării lor şi a împlinirii misiunii pe care o au ele în comunităţile pentru care funcţionează. Voiam să-i explicăm de ce credem noi că evaluările anuale trebuie luate în serios şi de ce procesul de alegere a noilor manageri prin concursurile pentru posturi trebuie să fie transparent, de ce e nevoie de experţi independenţi în comisiile de concurs şi în cele de evaluare anuală, şi nu de comisii făcute la sugestia directorilor evaluaţi. Chiar aveam de gînd să-i demonstrăm că ne interesează, că ne pasă, că există o societate civilă sătulă de incompetenţă, risipă, proastă gestiune a resurselor în cultură, provincialism cronicizat, lipsă de anvergură şi de viziune. Şi care crede – care ştie – că lucrurile se pot face mai bine.

Nu am reuşit să obţinem o întrevedere. Ni s-a transmis că nu e sigur că domnul ministru va mai fi ministru. Pagina rămîne în construcţie.

Cristina Modreanu este critic de teatru şi jurnalist cultural. Editează revista Scena.ro.