Păduri civice?

Ce vreau să vă povestesc pornește de la instalația unui artist elvețian, făcută pe un stadion austriac. Semnificațiile și referințele proprii lucrării au fost comentate pe larg de presa internațională, așa că nu voi insista aici, lăsîndu-vă bucuria descoperirii potențialului de semnificație pe care îl are landscape art. Probabil ar fi o bună șansă și pentru Arena Națională, unde gazonul nu supraviețuiește maiestuoasei umbre care îl doboară, pe cîtă vreme arborii ar putea să își ițească la soare coroana; oricum, fotbal reprezentativ nu mai avem, așa că nu ar fi prea mare păcatul.

O grădină înzidită – iată o reprezentare a paradeis-ului, care chiar asta însemna, verdele unei păduri prins în montura unor fortificații. Exact la fel e și Biblioteca Națională a Franței, la Paris (zona Bercy), unde, în plus, arbuștii cresc în monturi de plasă de fier. Nu e o grădină publică, nu poți flana prin ea, ci doar, ca într-un claustru mănăstiresc, îi poți da ocol, în pauza dintre două reprize de lectură.

Într-un sens mai larg, nu altceva sînt grădinile publice din orașe, multe din secolul al XIX-lea: spații verzi, strunite din creșterea întîmplătoare în maniera franceză și tunse ca un caniș (la Rabat, în proximitatea palatului regal, arborii aveau coroana cubică). Pe lîngă rolul de plămîn verde, asigurau și expunerea publică a plimbării ritualizate – precum grădinile Versailles-ului, de unde și provine ideea, dar mai pe potriva putirinței locale (care, dacă mă uit acum la grădina Cișmigiului, tinde către zero; și cînd te gîndești că locul a fost asanat și transformat în grădină publică prin donarea sa către urbe de către Carol I).

Or, în România mai avem cîteva, multe, candidate la o asemenea urgentă înviere prin plantare de spații urbane care acum sînt moarte. Cu mulți ani în urmă, am propus o soluție, pe care mi se pare potrivit să o readuc în atenția cititorilor vechi-dilematici, pentru climatul sufocant măcar al cîtorva mari orașe din România: urmăream, cu jale, refacerea din temelie a pieței civice din Tulcea, orașul copilăriei și adolescenței mele, într-un altceva, același. Atunci, văzînd cum se scoate cu pickhammerul betonul din piață, m-am gîndit la înlocuirea suprafeței ample de beton cu un pîlc de arbori, o pădure urbană.

La scara tuturor orașelor cu astfel de piețe civice din România, operațiunea ar avea un dublu rol. Primul ar fi simbolic: intervențiile urbanistice naționaliste, începute după reorganizarea administrativ-teritorială a țării din 1967, au inventat aceste mega-piețe urbane, al căror singur rost era să adune mase adulatoare la vizitele în județe făcute de Nicolae Ceaușescu. Am scris pe larg și despre piețele civice, dar și despre noul centru civic de la București, soldat cu o Casă a Republicii / Palat al Parlamentului, azi. În paranteze fie spus, unul dintre proiectele menționate la Concursul internațional de urbanism București 2000, din 1995-96, cel al arhitectei americane Amy Andreson, nu propunea nimic construit, ci plantarea, la loc, pe terenul de jur împrejurul Casei Republicii, a unui nou Codru al Vlăsiei, menit să acopere urîțenia de nedescris a edificiului, să regleze clima tulburată a Capitalei și să vindece trauma locului.

Casa cu gard, expandarea malignă a unei case de țară, care are și un fund al curții, care s-a dorit a fi salvat prin amplasarea acolo a catedralei patriarhale, a mai fost pîndită de cîteva proiecte melioriste, din zona ecologistă. Îmi amintesc acum de un concurs de pe vremea unui domn, Zgonea, unde se propunea o colecție de biotopi din toată țara care să antureze căsoiul, de la deltă pînă în vîrful muntelui. Probabil, o reeditare a procedeului de la Văcărești, unde un loc confiscat, mutilat și abandonat a fost transformat, mai mult de la sine decît prin vreun merit uman, în deltă urbană. Or, ca majoritatea aproape absolută a concursurilor de arhitectură din România, rezultatul nu s-a aplicat, nici măcar gardul nu a fost înlăturat; așa se face că locul cel mai public din centrul capitalei unei țări membre UE e păzit în continuare cu pușca, spre a nu fi pîngărit de cetățenii zisei țări, dacă le-ar trece prin cap proasta idee de a escalada ce a mai rămas din Dealul Arsenalului...

Dar divaghez: or, nu reiau istoricul așa-ziselor piețe civice sau al formei lor acromaligne, noul centru civic bucureștean. Prima piață civică, echipată cu sediu al județenei PCR cu tot, a fost la Focșani. Ultima – la Satu Mare. Or, tocmai acolo a izbucnit, nu demult, un scandal: se dorește refacerea pavimentului acelui straniu ansamblu, iar fan club-ul arhitectului Nicolae Porumbescu, autorul lui, vede în acest gest o pîngărire a memoriei și operei acestuia, întreg ansamblul trebuind a fi tratat ca monument istoric. Or, toate, înșirate, vorbesc despre propagandă, din ce în ce mai gălăgios, arhitectural vorbind. Prin urmare, transformarea piețelor de propagandă în spații plantate cu arbori, în păduri, ar fi o contrabalansare simbolică a efectelor, nu rareori nefaste urbanistic (demolări, rescrieri ale centrelor istorice), ale acestor spații, care, abia acum, ar deveni spații publice cu adevărat.

Al doilea argument este micro-climatic. La asemenea suprafețe enorme, apărute prin demolarea unor ansambluri de centre istorice preexistente, simple locuri de adunare a maselor pentru a-l adula pe Ceaușescu, dar care nu servesc la nimic decît la supraîncălzirea orașelor unde sînt amplasate, pădurile urbane ar avea, dimpotrivă, un rol ponderator: umbră, răcoare și oxigen, cu toatele lipsă, sau insuficiente, în municipia (pluralul latin corect) autohtone.

Nu cred că vom vedea prea curînd păduri sau grădini publice în loc de stadioane, în loc de maidane. Dar putem vedea, fără costuri exorbitante, ca la Tulcea sau Satu Mare, o normalizare simbolică și climatică, măcar în aceste biete capitale de județ ale patriei.

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu până azi, Editura Doxologia, 2020.

Foto: flickr