Pacea ca periplu al condiției umane
Dacă pacea ar deveni un criteriu de clasificare a religiilor și spiritualităților, atunci multe dintre ele ar avea pretenția de superioritate și din acest punct de vedere. Unde se situează creștinismul într-un astfel de tablou imaginar al unei anchete despre pace, și mai cu seamă creștinismul ortodox? Ce spun despre pace liniile mari de gîndire ale spiritualității considerate Sfîntă Tradiție, cea care înglobează și explicitează pentru devotați inclusiv Biblia?
Statisticile ajută, dar nu foarte mult, pentru că în afară de cele 369 de versete care conțin în limba română cuvîntul pace, Biblia face referință în mult mai multe cazuri la pace, împăcare, beatitudine ca stare specială de har revărsată de sus asupra omului ca pace interioară, sau la imagini ale păcii, toate citite după o cheie oferită de paradigma Tradiției și a ceea ce teologii au numit, cu un termen ce poate suna pompos astăzi, experiența eclezială. Un exemplu în acest sens este imaginea lui Hristos ca „Păstor bun“, așa după cum El Însuși se descrie pe sine, și care, deși nu conține în mod explicit cuvîntul pace, a devenit o emblemă pentru relația dintre Dumnezeu și oameni în creștinism și pentru starea de pace pe care o induce portretul Păstorului: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.“ (Matei 11:29). Pentru creștin este de la sine înțeles că Dumnezeul la care se închină este un Dumnezeu al păcii și că această pace este un atribut, o lucrare și parte a planului Său pentru oameni. Căutarea păcii se poate transforma din obligație în iluzie și din misiune în negoț atunci cînd ea nu e dăruită de Dumnezeu și cînd această dăruire nu e reduplicată infinit de către oameni. Termenii de negociere a păcii, a oricărei păci, lipsesc cu desăvîrșire în mistica creștină, acolo unde ascetului îi este permis războiul tocmai pentru caracterul lui nevăzut, respectiv de neagresiune în realitate împotriva nici unui seamăn, și este îndemnat să obțină pacea prin rugăciune și nevoință neîntreruptă.
Ce este rezervat omului, în schimb, ca drept al său, este reconcilierea, împăcarea, dar care nici ea nu este înțeleasă în modul uzual al procesului de negociere între doi beligeranți. Împăcarea cu celălalt trebuie să se facă imediat, fără condiții, sub imperativul împăcării superioare cu Dumnezeu și care trebuie să o preceadă pe cea dintre oameni. Apostolul Pavel exclamă într-un îndemn care a devenit peste veacuri sloganul tuturor misionarilor creștini: „Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu!“ (2 Corinteni 5:20). Ideea deschide alte perspective scolastice de înțelegere, cum ar fi starea de ceartă dintre Dumnezeu și om prezentă odată cu neascultarea și păcatul săvîrșit de acesta din urmă, și nu mai puțin elemente de legătură în dialogul ecumenic, acel dialog între diferitele Biserici și confesiuni creștine care pornește de la premisa împăcării. „Pacea este numele lui Dumnezeu“, „pace și dreptate pentru întreaga creație“, „afirmăm pacea lui Hristos“ sînt doar cîteva dintre temele și proclamațiile unor importante adunări ecumenice din ultimii patruzeci de ani și care, indiferent de contextul politic sau social în care s-au desfășurat, au afirmat pacea și împăcarea cu Dumnezeu ca „rezistență în fața puterilor distrugătoare și aducătoare de moarte existente în lume“.
Caracterul paradoxal al păcii în creștinism, acela de unire a contrariilor și de armonizare a diso-nanțelor, este pus în evidență în ritualul ortodox. Slujbele la care participă credinciosul, cu o vechime despre care liturghiștii și istoricii criticiști conced că duce pînă în timpurile apostolice, conține formule-îndemn paradoxale, cum ar fi: „Mila păcii, Jertfa laudei!“ sau: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfînta Jertfă cu pace a o aduce!“ Cum poate fi însă ceva sacrificat cu/în pace? Ei bine, din nou referința este la Iisus Hristos, care a acceptat sacrificiul în stare de pace, dar nu impasibil, și care cheamă la mutarea pascală întru Sine pe toți cei care refac și participă la ritualul Jertfei Sale, numită și euharistică, respectiv de mulțumire. Schimbarea de perspectivă este una copernicană în sens spiritual: să te sacrifici, mulțumit și împăcat, decît să fii sacrificat ca victimă înfricoșată; dăruindu-te, nu fiind răpus.
Daniil Iacșa este doctor în teologie cu o teză despre Cele trei Adunări Ecumenice Europene. O perspectivă ortodoxă (2014), preot și realizator de emisiuni religioase.
Foto: flickr