Păcatul verde

23 martie 2010   Tema săptămînii

Recent, în timp ce mă spălam pe dinţi, fiul meu de şase ani mi-a reproşat că las apa să curgă prea mult. La sfîrşit m-a întrebat indignat: „tu nu iubeşti Pămîntul?“. În ultima vreme, a îmbrăţişat cauza economiei de energie şi are grijă să stingă luminile prin casă, chiar şi atunci cînd le folosesc. Pare a fi la fel de stresat de păcatele contra mediului cum eram eu de masturbare în zilele copilăriei romano-catolice.

Nu demult, la o petrecere, un prieten a mărturisit grupului că el de fapt nu prea reciclează. A fost ca şi cum acel comentariu banal ar fi aspirat tot aerul din încăpere – cred că şi CD player-ul s-a oprit. A devenit brusc un paria. Ca şi cum un eretic fusese descoperit în turma ortodoxă. Au urmat reproşuri, feţele oamenilor se impregnau de idignare morală.

Mulţi dintre oamenii care se simt pasionaţi de salvarea planetei justifică sentimentele lor intense prin seriozitatea problemei şi miza mare aflată în joc. Fără îndoială, au dreptate că este o chestiune serioasă. Există probleme în ceea ce priveşte mediul, şi trebuie făcut ceva pentru ameliorarea situaţiei. Dar există şi o altă modalitate de a înţelege pasiunea unică din jurul nevoii de a deveni „verde“.

Vina creştină într-o lume postcreştină

Friedrich Nietzsche a observat primul că trăim emoţiile religioase, precum vina şi indignarea, chiar dacă nu sîntem religioşi. El susţinea că trăim într-o lume postcreştină – biserica nu mai domină viaţa politică şi economică –, dar noi, ca o cultură, sîntem dominaţi de valorile iudeo-creştine. Aceste valori nu sînt evidente – nu vorbim acum despre cele zece porunci sau despre altă doctrină anume, ci despre un cadru moral general.

Poţi observa mai bine sistemul nostru ascuns de valori dacă îl pui în contrast cu cel ce a precedat creştinismul. Păgînii preţuiau onoarea şi mîndria, creştinii – modestia şi umilinţa; păgînii se fereau de umilinţa publică, creştinii – de vina lăuntrică; păgînii celebrau ierarhia, credeau că sînt oameni superiori şi oameni inferiori, creştinii credeau în egalitate; păgînii puneau mult accent pe justiţie, în timp ce creştinii pun accent pe îndurare (întoarcerea obrazului). Sub toate aceste valori, conform lui Nietzsche, este un anumit tip de psihologie – una dominată de resentiment şi vină.

Fiecare cultură simte chemarea conştiinţei – vocea auto-criticii. Dar cultura creştină occidentală – conform lui Nietzsche şi apoi lui Freud – are o conştiinţă cu steroizi, ca să zic aşa. Simţul nostru de vinovăţie este extrem prin comparaţie cu alte civilizaţii, cultura noastră a păcatului originar şi a îngerului căzut ne face să ne simţim vinovaţi pînă şi pentru propria existenţă. Avem sentimentul că nu valorăm nimic. De ce avem acest sentiment?

Această ură de sine internalizată este preţul plătit pentru a fi civilizaţi. Într-o societate foarte bine organizată, care protejează interesele tuturor, trebuie să ne reţinem zilnic instinctele naturale. Trebuie să ne reprimăm egoismul, impulsurile agresive, şi sîntem aşa de obişnuiţi să facem asta, ca adulţi, că uneori nici nu le mai observăm. Dacă ar fi să acţionez din impuls, i-aş ucide în mod regulat pe cei care sînt în faţa mea la coadă la cafea şi comandă chestii complicate, cu frişcă. De fapt, nici nu aş mai sta la coadă, ci m-aş îmbulzi la tejghea împingîndu-i pe cei din faţă (după cum am observat că se întîmplă în China, cînd trăiam acolo). Dar în capul meu se duce o luptă care mă reţine să dau curs acestei agresiuni naturale. Şi nu e cafeaua de vină – gîndiţi-vă cît de des simţiţi nevoia să strîngeţi de gît pe cineva în transportul public.

Cînd agresiunea nu se poate manifesta spre exterior, va fi orientată către interior. Şi astfel ne angajăm în negarea sinelui sau autoflagelare. Această autoflagelare este necesară pentru societate – nu-mi pot dezlănţui intenţiile criminale asupra băutorilor de cafea-mocha-semi-decofeinizată-cu-frişcă-şi-lapte. Dar agresivitatea mea nu dispare, este doar învinsă de autodisciplină. Apoi mă simt prost în legătură cu mine însumi, pe drept cuvînt. Dacă înmulţeşti toate aceste lupte interne zilnice cu o sută, începi să vezi de ce Nietzsche a considerat că ne simţim mereu vinovaţi, măcar puţin. Istoric vorbind, noi nu am înţeles această psihologie complexă – a fost, şi încă este, invizibilă. Dar aveam sentimente negative despre sinele nostru, aşa că am dezvoltat o teologie care îi dădea un sens. Dumnezeu este perfect şi imaculat şi pur, iar noi sîntem păcătoşi, nevrednici, poluăm Creaţia prin chiar prezenţa noastră. Conform lui Nietzsche, am avut nevoie de un Dumnezeu ideal pentru că aveam nevoie să fim cruzi cu noi înşine, să ne simţim vinovaţi. Şi aveam nevoie să ne simţim vinovaţi pentru că avem instincte care nu pot fi descătuşate în exterior – trebuie să le reprimăm.

Sentimentul propriei insignifianţe face încă parte din cultura religioasă occidentală, dar mulţi oameni, în mod special cei din centrele urbane multiculturale, sînt mai puţin religioşi. Încă mai există oameni care cred că Dumnezeu îi supraveghează şi îi judecă, astfel încît sentimentele de vină şi indignare morală sînt împletite în ansamblul teologic tradiţional. Dar tot mai mulţi, în clasa de mijloc şi mai sus, se autoidentifică drept seculari şi mai degrabă „spirituali“ decît religioşi.

Aspecte apocaliptice în ecologism

Dar această lume seculară trebuie totuşi să găsească un sens în propria dramă psihologică invizibilă – în special pentru sentimentele de vină şi indignare. Ecologismul, ca substitut pentru religie, vine ca o vestă de salvare. Argumentul lui Nietzsche despre Dumnezeul ideal şi vină poate căpăta o formă nouă: trebuie să credem într-un mediu imaculat pentru că simţim nevoia să fim cruzi cu noi înşine, ca fiinţe inferioare, şi asta pentru că avem aceste instincte agresive care nu pot fi descătuşate.

În loc de păcate religioase care ne afectează conştiinţa, avem acum transgresiuni de genul: apa de la robinet curge în exces, luminile din casă stau prea mult aprinse, nu reuşim să reciclăm şi să utilizăm pungi de plastic, în locul celor de hîrtie. În plus, încă putem beneficia de plăcerea de a fi mai ortodox decît vecinul (în acest caz a fi mai „verde“) – noile erezii includ, de pildă, refuzul de a folosi numai chestii organice. Vitriolul, care era rezervat Satanei, poate fi folosit împotriva directorilor de corporaţii malefici şi a şoferilor de maşini cu consum mare. Ameninţările apocaliptice – căieşte-te sau vei arde în iad – au devenit acum: reciclează sau vei arde în gaura de ozon. Este interesant cum ecologismul preia aspectele apocaliptice din naraţiunile religioase tradiţionale. Ideea că sfîrşitul este aproape se află în centrul credinţei creştine – un duş rece necesar pentru a apuca pe calea cea dreaptă. Observăm cum mulţi ecologişti intră într-o panică similară în legătură cu schimbarea climatică şi încălzirea globală. Avem de asemenea preoţi ai noii religii, cu Al Gore („Goracolul“) pe post de profet.

Găsim la ecologism chiar şi manifestări ale formelor extreme, autoflagelante ale vinei religioase. Nietzsche spune că religia a promovat vina la astfel de niveluri nevrotice încît unii oameni se simt vinovaţi şi cer îndurare doar pentru că există. Comparaţi asta cu apărătorii fundamentalişti ai naturii care vor să se sacrifice pentru copaci şi balene. Iar profesori ca mine vă pot confirma că un număr mare de studenţi cred că pisicile lor sau alte animale sînt egale fiinţelor umane. Nu numai că membrii generaţiei umătoare sînt egalitarişti în ceea ce priveşte toate formele de viaţă, dar se simt adesea groaznic pentru modul în care specia lor a corupt şi a pîngărit superba simfonie a naturii. Planeta – cred ei – ar duce-o mai bine fără noi. Nu merităm. În această formă extremă nu se urmăreşte atît reducerea emisiilor de carbon, cît eliminarea prezenţei oamenilor.

Aceste paralele nu încearcă să diminueze cauza ecologistă. Trebuie să facem totul, raţional şi în puterea noastră, să susţinem planeta. Dar avem tendinţa de a deveni nevrotici şi exagerat de anxioşi în special cînd ni se spune regulat, prin strategii de marketing ecologiste, că fiecare dintre noi este responsabil pentru supravieţuirea planetei. Povara vinei este prea mare.

Surogate laice pentru vină şi indignare

Acelaşi grup demografic pentru care religia are puţin sau nici un sens (adică albii de stînga) este cel mai virulent în a promova tot ce e verde. Este posibil ca aceşti oameni să-şi investească angoasa morală în ecologism pentru că nu au parte de campaniile teologice (opoziţia faţă de căsătoria gay, faţă de avort etc.) prin care conservatorii îşi exercită propria lor idignare?

Dacă ecologismul este un substitut al religiei – un mod de a valida anumite emoţii –, ne putem aştepta să găsim şi alte surogate laice pentru vină şi indignare. Tendinţele noastre pentru păcat, regret, autoflagelare se observă în obsesiile faţă de sănătate şi exerciţiu fizic. Lupta permanentă cu greutatea (ciclul dietă/îngrăşare) e pe primul loc pe lista de păcate cu care ne luptăm. Agresiunea resentimentară îşi găseşte loc spre lumea exterioară. Poate că nu pocnim oamenii în lumea reală, dar putem orienta agresiunea în lumea televiziunii. Ce ură am simţit cu toţii pentru Octomom (n. red. – femeia care a născut opt gemeni prin fertilizare artificială, deşi nu avea nici un venit) sau Britney. Este o curăţare morală. Sau drama morală a emisiunii Jon & Kate Plus Eight (n. red. – reality show despre o familie cu opt copii). Acest tip de indignare care era înainte rezervată condamnărilor religioase poate fi văzută pe micul ecran 24 de ore pe zi. Ştirile par a fi editate să faciliteze catharsis-ul resentimentului. Talk-show-uri şi reality-show-uri par a fi destinate să extragă furia din noi. Ele reprezintă cealaltă parte a manifestărilor de tip religios – pe lîngă autoflagelare şi vină lăuntrică, ne face bine să ne descătuşăm agresiunea spre exterior (asemenea gloatei la arderea pe rug a vrăjitoarelor) atîta timp cît este justificată de bunătate, apărarea virtuţii şi a ortodoxiei credinţei.

Este mai bine să avem temeri ecologiste, decît să ne panicăm de efectele spirituale create de prea multă masturbare. Chiar dacă este nevrotic, ecologismul face totuşi bine, pe alocuri. Dar şi ecologismul, ca orice alt „ism“, are potenţial pentru zel, dogmatic şi obsesie. Chiar avem nevoie de încă o religie lipsită de umor? Să salvăm planeta, de acord. Dar să admitem că avem o tendinţă naturală spre vină şi indignare, putînd astfel să ne temperăm pasiunea la niveluri rezonabile.

Stephen T. Asma este profesor de filozofie la Columbia College, Chicago. A publicat cărţi precum On Monsters: An Unnatural History of Our Worst Fears (Oxford University Press, 2009) şi Why I Am a Buddhist (Hampton Roads Publishing Company, 2010). Acest text a apărut în revista americană The Cronicle of Higher Education, 10 ianuarie 2010. Copyright pentru versiunea românească: Dilema veche.

traducere de Cristian GHINEA

Mai multe