Păcatele și mîntuirea Plata retur

Miezul Predicii de pe Munte este multinucleic. Exact ca un calculator de ultimă oră care, prin matematică, vine să „confirme” cele spuse prin Revelație. Tehnic vorbind, nu avem alternative. Cum realitățile au nevoie de profunzimi interpretative, convergențe, definiția condiției umane sub adumbrirea Misterului nu se articulează printr-un singur capăt de pricepere, multitudinea parabolelor evanghelice arătînd că pe marginea marii Teme nu te poți pronunța unic, o singură dată, dînd eventual cu pumnul în masă și strîngînd pînă la transpirație Crucea. Este un „Te iubesc!” care trebuie, pentru a nu ajunge vestigiu și etapă, spus și respus des, în cele mai insolite locuri, cu firescul mereu proaspăt al un angajament în curs de împlinire.

Așadar, predicînd de sus, geografic vorbind, de pe munte, Domnul trece în revistă fericirile trăibile omenește, dincolo de coajă, în seva chipului dumnezeiesc care ne este dat: de la caricaturizata „sărăcie cu duhul”, sursă de poante tembele, la plînsul tămăduitor, de la blîndețe la foame, niciodată ostoită, nemîncînd ajungînd să ne mănînce celulele pe noi ca hrană, vindecînd însă organe cu funcții excesive, bolnave, de la milostenie la subînțeleasa curățenie a inimii, binele virusat de motivații impure ajungînd opusul intenției sau declarației, de la făcătorii de pace, înnobilați cu filiația divină, la cei prigoniți pentru dreptate de corectitudinile politice ale epocilor, de la cei ocărîți, cu imagine proastă, la cei prigoniți, dați afară, neangajabili. Toate aceste fericiri sînt avansul aparent mizer, lichidarea urmînd să fie virată în ceruri.

Dar cum să înțelegem această etapizare a „plății”, a beneficiului? Ne aflăm în fața unei înțelegeri sindicale, pentru a evita greva morală, dar care eventual nu se va concretiza, nu va fi onorată, „implementată”? Ne duce Hristos de nas precum medicii care ne spun că avem un cancer neconfirmat în întregime, dar în metastază? Care este temeiul promisiunii: aici puțin, dincolo mult, chiar în belșug? Aici boală, acolo nemurire? Aici ocară, dincolo glorie? Este, totuși, creștinismul – cum îl simțea, definindu-l, Marx – un opiaceu, un panaceu? Evanghelia reprezintă cumva indicațiile de folosință a sedativului existențial? Este Biserica doar instituția morții cu stil, necrispată, fără explozii bezmetice de emoționalitate necultivată, necontrolată? Sînt „popii” niște inspiraționiști și motivaționiști, buni de închiriat de corporație? Plata totală fiind altundeva, ce se întîmplă cu dobînda între timp acumulată?

Ei bine, firește, situația este – nu pentru că o afirm eu – mai complexă. Pe scurt, în cadrele unui articol de gazetă: cum să explici cititorului de azi că, în creștinism, viitorul nu este nălucă, simplă promisiune, amînare sau consolare, ci prezentul care începe deja, neepuizîndu-se, păstrîndu-se pentru propria lui devenire? Desigur, putem avea exemple și nereligioase, majoritatea investitorilor, strategilor sau vizionarilor lucrînd în mijlocul lui aici, indicîndu-ne însă frecvent enervant și înșelător – se cheamă marketing! – un acolo care, statistic cel puțin, se confirmă în majoritatea cazurilor. Apoi, a lăsa pe mîine, a te încredința zilei care urmează constituie cel mai bun armistițiu cu celeritatea, cu evidența minutului, cu presiunea calendarului, cu fazele lunii. Mîine poate fi, și chiar este, un azi împlinit. Fără multe alte vorbe prețioase: cine crește un copil, sădește un copac sau scrie o carte face, în chip limpede, un contract de comodat cu dincolo-de-clipă. Este aici, dar deja figurează dincolo. Din veac în veac.

Însăși funcția memorială a slujbelor Bisericii, cu prisosință în cea dreptmăritoare, indică acest decalaj care, pentru a nu deveni schizofrenie, se transformă în paradoxală – pentru că de înțeles – succesiune concomitentă. Celebrăm prezența istorică a lui Hristos, citim din Apostol și Evanghelie, adică din textele epocii, dar în egală și nedifirențiabilă măsură Îl întîlnim, prin filtrul acomodant și esențial al simbolului, în gesturile, trăirile, convingerile și mărturiile de acum, din chiar actul slujbei sau rugăciunii de azi. În esența lucrării sale, anamneza liturgică nu actualizează pe Mîntuitorul precum am scoate ceva de la congelator, ci suflă cu grijă în flacăra unei prezențe devastatoare, evitînd să ne ardem, să ne pîrlim. Iar asta nu este o „invenție” creștină, ci leagă în profunzime, mai puțin vizibil așadar, Vechiul de Noul Testament, promisiunea profetică și împlinirea ei, timpurile și locurile, elementele. Chimiile. Rugul aprins.

Plata la destinație, zicînd astfel, dă posibilității de a fi bun, virtuos inclusiv sau mai ales virtuos, într-un context viciat, dar cu atît mai mult neidealizat, fără halucinații, așa cum în general atingerea idealului trebuie, la rigoare, mereu amînată, întîrziată, pentru a nu se stinge cumva orice entuziasm pentru ceva mai înalt. Iarăși, în plină frenezie capitalistă, sufletește și instituțional deopotrivă, nu este recomandabil să fii la capătul potențialului de creștere, de profunzime. Falimentul este suma succeselor insuficient metabolizate de dinainte. Așadar, că este plată, dividend sau garanție, investiție, idealul este ingredientul aparentei banalități, motivație și obiectiv. 

Zisa amînare mai este și candoare, îngăduință, tenacitate și program. 40 de ani a avut răbdare Dumnezeu pînă a „răsplătit” poporului Său ales toate greutățile rătăcirii cu sens din deșert. 30 de ani a fost Hristos într-un cvasi-anonimat, înainte de a ieși, la propriu, la propovăduire. 10 ani de căutări a necesitat convertirea lui Pavel. Biologic sau profesional, axiologic sau cognitiv, pocăință sau cutezanță, cucerire sau consolidare, recuperare sau inovație, timpul este mereu de partea noastră. Cu condiția de a nu-l brusca, încărcîndu-l monstruos, de a nu-l pierde ca proștii. A privi la timp și la timpuri cere de aceea discernămînt. Adică tocmai acea virtute pe care o traducem secular prin caracter, chiar și înțelepciune, de la un  nivel încolo.  

Dumnezeu ne iubește fără să ne copleșească, să ne domine precum un salvator politic. El nu ne „rezolvă”, ci este rezolvarea, estuarul, iar nu substitutul apei. Aceasta este alimentată de noi, de bucuriile și de lacrimile noastre, de sudoarea frunții prin care, după cădere, ne cultivăm, metaforic și nu prea, viața. Faptul că nu ne dă, asemeni tatălui fiului risipitor, toată, integrala moștenire, cu riscul real de a o risipi, ajunge să fie marea rezervă, contul neștiut care în criză ne salvează sau, lin, ne reconfortează. Cu alte cuvinte, departe de a fi amînare sau momeală, lipsă nedeclarată de lichidități, măsură macroeconomică de corecție a inflației, de consolidare a monedei în piață, promisiunea facturării dincolo, în alt regim și timp, nu ne face nici mai săraci decît ajungem din propria neglijență, nici neconsolați, doritori aici și acum de o perfecțiune deja accesibilă prin Har. 

Plata din ceruri? Dumnezeu pune restul. O, ce veste minunată!

Radu Preda este preot și profesor de teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.