OWS şi ce spun protestele despre noi

23 noiembrie 2011   Tema săptămînii

Anul 2011 va rămîne în memoria colectivă ca un an al protestelor, al nemulţumirilor şi al nemulţumiţilor. Primăvara arabă, revoltele din Londra, mişcarea Indignados din Spania, Occupy Wall Street ţin de multă vreme prima pagină a agendei publice şi nimic nu pare să încetinească această turbulentă dinamică socială.

Dar cum de s-a ajuns, aproape simultan şi global, la o asemenea congruenţă de idei?  Cum de străzile capitalelor occidentale, dar şi ale lumii arabe s-au umplut de mulţimi furioase, răsărite aparent de nicăieri? Cum s-au format aceste mulţimi? Găsim un posibil răspuns în sociologia clasică. Gabriel Tarde, sociolog francez de la începutul secolului al XX-lea, spunea la un moment dat că „în spatele oricărei mulţimi se află un public care o pune în mişcare“. Publicul înţeles ca o mulţime raţională, alcătuită din indivizi separaţi fizic şi a căror coeziune mentală se formează prin contagiune în jurul unei opinii sau idei. Publicul ca grup ce se suprapune şi substituie diviziunile dintre clase sociale şi clivaje politice. Totul din nevoia de asociere inconştientă cu un „celălalt“. Iar atingerea unei mase critice într-un colectiv amorf  transformă publicul într-o mişcare de protest. 

Această logică socială se observă poate cel mai bine în mişcarea Occupy Wall Street (OWS). Inspirată, într-o oarecare măsură, de grevele din Madrid (Indignados), se propagă foarte repede, răsărind cu intensităţi diferite în peste 2500 de oraşe din 80 ţări. Eterogeni şi lipsiţi de coerenţă ideologică, protestatarii se unesc sub stindardul unei singure idei: „We are the 99%“, ce rezumă nemulţumirea indivizilor faţă de „concentrarea puterii în mîinile unei elite perverse şi ilegitime“. Iar Wall Street este simbolul sistemului ce trebuie schimbat (sau dărîmat). Ideile nu sînt însă cu nimic noi, C. Wright Mills demonstrînd teza protestelor într-o lucrare, devenită clasică, din 1956. 

În fapt, OWS este o revoltă populară nonviolentă ce a reuşit să aglutineze, precum un bulgăre de zăpadă, aproape toate frustrările inerente societăţilor capitaliste. Iar cheia de boltă, liantul care leagă şi de la care pleacă toate aceste tendinţe este reprezentat de factorul economic. 

Atunci, cum arată publicul din care s-a născut acest protest global? Răspunsul îl găsim, poate paradoxal, în relaţia alegător-ales.

Programe politice, campanii electorale, strategii de PR, totul pleacă de la „ce doreşte opinia publică“.  De la „ce vrea poporul“. Iar răspunsul, în termeni economici, este acelaşi: prosperitate, creştere economică. Să poţi spune că ai încheiat anul mai bine decît l-ai început. Că deţii mai multe bunuri. Iar politicile publice se articulează în această direcţie, din dorinţa de a cîştiga cît mai multe voturi. Asistăm astfel la un proces dual, de adaptare a sectorului politic (şi economic) la nevoile individuale şi de adaptare a individului la bunurile disponibile pe piaţă. Concret, această adaptare s-a centrat fie pe democratizarea creditului (dobînzi mici şi condiţii avantajoase), fie pe îmbunătăţirea serviciilor sociale (educaţie, sănătate, sistem de pensii). Din nefericire însă, ambele variante au dus la îndatorarea sectorului public şi/sau privat, pînă în punctul în care întregul sistem a devenit nesustenabil, prăbuşindu-se sub propria greutate. Iar efectele se văd în programele dureroase de austeritate implementate de guvernele devenite brusc „ilegitime“ sau „criminale“. Nu doresc a fi un apărător al „bancherilor lacomi“,  dar bunăstarea falsă de care unii s-au bucurat pînă în 2007 s-a datorat ingineriilor financiare ale acestora. Pînă acum nimeni nu îşi punea problema sursei banilor ce păreau să curgă fără sfîrşit din eter. Odată oprit robinetul creditării, au apărut şi profeţii apocaliptici ce anunţă moartea liberalismului, a Occidentului, a sistemului capitalist. De unde şi un reviriment al marxismului, al libertarianismului, al doctrinelor de nişă, anticapitaliste.

Acesta este relaţia cauzală ce a determinat transfigurarea publicului inert în mulţime. În lipsa unui lider, a unui manifest politic coerent, dar mai ales odată cu venirea iernii, OWS se va dezbina. Tendinţele sociale ce au animat această mişcare vor rămîne în mentalul colectiv şi se vor reflecta, cel mai probabil, în comportamentul de vot. Anul 2012 este totuşi an electoral, nu doar pentru România, ci şi pentru SUA, Franţa, Rusia, Italia, Grecia etc. Iar dacă ultimele tururi de scrutin din Europa oferă vreun indiciu, vom asista la o polarizare suplimentară a electoratului spre partide de nişă.

Dezbaterea este desigur amplă şi polarizantă. Keynes spunea că germenele crizelor economice rezidă în „spiritul animalic“ – acea caracteristică instabilă a naturii umane ce predispune individul la luarea deciziilor plecînd de la emoţii optimist-pozitive, şi nu de la aşteptări matematice. S-ar putea ca inamicul să fie în noi, şi nu doar în finanţiştii însetaţi de profituri. 

Vlad Andrei este masterand, specializarea Analiză şi Soluţionare de Conflict (SNSPA). 

Mai multe