Ortopraxie

15 octombrie 2007   Tema săptămînii

Am auzit şi de la alţii; mi s-a întîmplat şi mie. Cînd, plină de aşteptări, poate prea roz idealiste, am intrat într-o biserică, tatonînd tema credinţei, am dat peste o atmosferă mai curînd birocratică. Din toate colţurile, mă pîndea o disciplină încruntat-mieroasă căreia îi ignoram cu totul pretenţiile. Femeia de la pangar, doamnele din comitet, enoriaşele cu vechime erau cu ochii pe orice nou-venit. Te îndrumau mai dulce ori mai aspru, dar întotdeauna magisterial, unde şi cum să stai, în ce ordine să săruţi icoanele, pe ce scaune să nu te aşezi; îţi dădeau pernuţa pe care să îngenunchezi, basmaua cu care să-ţi acoperi capul, ordinul să nu cumva să stai în partea dreaptă a bisericii, senzaţia că nu eşti mai niciodată în regulă. O vreme am considerat că toate aceste exigenţe ţin totuşi, în formalismul lor, de ordinea rituală; m-am supus aşadar cu conştiinciozitate şi chiar cu entuziasmul nou-venitului. A le împlini cît mai corect, cît mai abundent mi se părea că îmi sporeşte capitalul de credinţă. De la o vreme am simţit totuşi că acest balet pios - atît de strict codificat şi controlat, atît de sieşi suficient şi muţumit de sine - e stingheritor. Noroc că am întîlnit şi alte variante de comportament bisericesc. Predicile părintelui Galeriu şi dăruirea ceremonială cu care slujea, armonia artelor liturgice, de tradiţie bizantină, pusă fără greş în operă la Stavropoleos, mi-au sugerat, viu şi efectiv, ceea ce aflasem pe cale livrescă şi aşteptasem în zadar, pînă atunci, să întîlnesc. Anume că geometria ritualului liturgic îi cuprinde pe credincioşi într-o vastă mişcare de ordin simbolic; că formele rituale - conştient împlinite - îi fac să colaboreze cu tagmele angelice la liturghia tuturor treptelor lumii, că îi fac să participe sacramental la unitatea Celui care se împarte tuturor. Fără această concordanţă - pe care credinciosul o are de actualizat în sine însuşi, în persoana lui, amplificată de comerţul cu transcendentul - nici ritualul, nici credinţa nu-şi pot da măsura. Căci, ştim cu toţii, credinţa cuplează văzutul la nevăzut, te lansează pe drumul vertical, dincolo de tine însuţi, face să vibreze un acelaşi acord pe diferitele niveluri ale realului, de la interioritatea cea mai adîncă şi pînă în înălţimea Celui în care crezi. Cultul pentru formă La începutul căutărilor mele, dădusem aşadar peste varianta cea mai benignă, poate, de ceea ce se numeşte ortopraxie: atenţia dedicată preponderent, dacă nu exclusiv, formei, algoritmului, practicii exterioare - presupuse unice - în care trebuie să îţi profesezi credinţa. Ortopraxia nu e "vinovată" că acordă grijă formelor (rituale, doctrinare, morale etc.), căci formele sînt, în acest domeniu, receptaculul unui conţinut nelimitat, manifestabil tocmai între limitele lor. (Hermeneutul care caută sensul, Duhul, într-un text nu desfiinţează litera care l-a pus pe urma lui.) Ortopraxia e contraproductivă fiindcă e cult pentru formă, decretată a fi suficientă ca să-ţi realizezi credinţa. La limită, ortopraxia înseamnă credinţa în contradicţie cu ea însăşi. Căci în loc să te lanseze spre celelalte trepte ale realului, te priponeşte în conturul strîmt al unor "proceduri" cît se poate de vizibile şi uşor de cuantificat (cîte mătănii, cîte rugăciuni, cîte fapte bune, cîtă bibliografie a domeniului parcursă şi mînuită). Fără a-ţi dezmărgini fiinţa, credinţa devine un fel de posesiune, umflînd confortabil eul, învestind pulsiunile individuale - rele sau bune - cu o nelegitimă respectabilitate transcendentă. Sigur pe credinţa achiziţionată, individul se poate simţi îndreptăţit să devină reprezentantul celor sfinte, să vadă lumea drept teritoriul unde îşi va exercita autoritar milostenia, fapta bună, norma religioasă. C.S. Lewis pomenea de privirea hăituită a celor spre care se îndreaptă grija unor doamne ortopracticante. Nu acuză Christos tocmai "făţărnicia", care, înainte de a fi discrepanţă între interior şi exterior, este cult al suprafeţelor, idolatrie a formelor reduse la ele însele, interdicţie de a le străbate, de a le transcende? Componenta profetică a religiilor combate tocmai această tendinţă de instalare în algoritmul previzbil al credinţei, în instituţiile, dogmele, practicile, autorităţile sedentarizate ale tradiţiei. Profetul, misticul, sfîntul insuflă acestor forme noutatea perpetuă a transcendenţei sau le zdruncină sau le zdrobeşte cîteodată. "Ajunge! M-am plictisit de sărbătorile voastre!" - tună Yahve prin gura profeţilor Isaia, Ieremia, Osea. Într-o variantă mai acută, ortopraxia poate deveni dictatură, nu depăşire a individualului, a particularului, a regionalului. Poate conduce la refuzul divinului sub orice altă formă decît cea care îţi aparţine, care te reprezintă. Divinul însuşi, nu numai semenii, trebuie să se conformeze rubricilor tale pioase. "Dacă ne gîndim la uşurinţa cu care o Ťortodoxie» religioasă (Ťînţelesul credinţei») se transpune în Ťortopraxie» (cod de practici socio-rituale)" - spunea André Scrima - "nu ne vom mira că fanatismul se insinuează chiar şi acolo unde nu se bănuieşte. Continuînd, vom remarca dificultatea încă frecvent prezentă de a-l situa în universul nostru familiar pe Ťcelălalt»: a-l expedia ca Ťstrăin», Ťpăgîn», Ťexotic» rămîne încă cea mai simplă cale de a nu ne preschimba noi înşine la faţă." Fundamentalismul, cea mai dură formă de ortopraxie Mi se pare că varianta cea mai dură de ortopraxie (şi de ipocrizie) în domeniul credinţei este fundamentalismul agresiv, fanatic. Căci, pe de o parte, el vrea să desfiinţeze transcendenţa: are pretenţia să organizeze lumea de dincolo, desăvîrşită, chiar aici pe pămînt, în societatea pe care el o domină şi o reglementează în amănunţime. Nu transformarea lăuntrică a persoanelor îl interesează, ci respectarea - impusă din afară, eventual cu forţa, la nevoie prin violenţă - a unei ideologii şi a unei practici ce rezultă din interpretarea simplistă, schimonositoare a Textului sacru, a tradiţiei. Fundamentalismul transformă hermeneutica în poliţie, credinţa în univers disciplinar. Pe de altă parte, el uzurpă universalul, divin şi uman, substituindu-i particularităţile propriei ideologii. Dacă se pot spune multe împotriva reducerii credinţei la exterioritate nu înseamnă că trebuie să adîncim o nelegitimă dihotomie, plasînd credinţa exclusiv pe talerul interiorităţii ori al domeniului privat. Evident, interioritatea joacă în credinţă rolul decisiv. Acolo, în adîncul omului, credinţa se poate adresa lui Dumnezeu "care este în ascuns", în misterul lui ilimitat; acolo, omul îşi descoperă propria ilimitare, propriul "abis" care răspunde abisului divin. Însă credinţa nu şi-ar realiza măsura dacă nu ar asuma întregul realului, interioritatea ca şi exterioritatea lui, alteritatea radicală spre care tinde şi povara faptei de fiecare zi. Înlăuntru se întîmplă evenimentele care lărgesc fiinţa pînă la statura ei universală; dar această transformare se "verifică", se pune la încercare în ciocnirea cu realul pedestru al exteriorităţii. Meister Eckhart îşi sfătuia ascultătorii să părăsească starea de contemplaţie cea mai înaltă, dacă ştiu că în preajmă e un bolnav pe care l-ar întrema o supă, şi să-i ducă farfuria cu fiertură. Omul credincios nu îşi poate scinda fiinţa între interior şi exterior, între privat şi public. Efortul lui lăuntric se reflectă oricum în manifestările sale din domeniul comunitar sau public; materia socială şi istorică care îl înconjoară trebuie (sau ar trebui) oricum asumată în conştiinţa şi în fapta lui. De la începuturile modernităţii, noile imagini ale lumii au relegat divinul într-o tot mai îndepărtată transcendenţă. Pornind de aici, societăţile occidentale şi-au pierdut treptat caracterul de lumi întemeiate şi gestionate de principii religioase. Or, această transformare a afectat nu numai organizarea socială, ci şi mentalul omului occidental. Pe de altă parte, nici măcar comunismul nu a putut totuşi dezrădăcina dimensiunea religioasă dinlăuntrul omului şi nici chiar din societate, deşi religia era strict limitată la spaţiul bisericilor. Se ştie că, în ţările Europei Centrale, Bisericile şi adeziunea la creştinism au contribuit chiar la căderea regimurilor totalitare. Trăirea cea mai interiorizată a credinţei nu se poate dispensa de manifestare, de faptă, de influenţă publică - lucru din ce în ce mai mult recunoscut chiar în Europa postmodernă. Dar bunul raport între interioritate şi exterioritate, între nevăzutul nemărginit, căruia i se adresează credinţa şi manifestările religiei, antrenează cîteva consecinţe, determină, cred, un stil. În primul rînd, ceea ce ţine de religie - adevăr, doctrină, practică, atitudine publică - nu este de impus celuilalt, ci de propus. De propus cu discreţia, dar şi cu rigoarea unui adevăr ce nu îţi aparţine, care nu e o posesiune individuală, ci un principiu ce se oferă în libertatea conştiinţei fiecăruia. Bisericile creştine militează astăzi, cel puţin în discursul public, pentru libertatea religioasă şi de conştiinţă (neredusă la adepţii lor). Un alt mod de a nu te lăsa cotropit de ortopraxie constă, cred, în respectul pentru religia celuilalt, pentru modurile lui de a se orienta spre transcendent şi de a-şi practica întîlnirea cu el. Căci a accepta validitatea altor forme religioase te fereşte de idolatrizarea propriilor forme de credinţă, te ajută să le percepi ca vectori, nu ca algoritmi în sine suficienţi. Dar respectul pentru religia celuilalt sau pur şi simplu toleranţa faţă de alte credinţe riscă, la un moment dat, să devină ele însele formalism, ortopraxie a democraţiei, simplă corectitudine politică, dacă nu ai cunoaşterea rădăcinilor spirituale ale culturii în care trăieşti. Căci nu vei mai şti ce respecţi în celălalt. Îi vei înţelege tot atît de puţin religia ori cultura pe cît de puţin le înţelegi pe ale tale. Una dintre cele mai logice şi mai eficace reacţii ale Occidentului împotriva fundamentalismului islamic este tendinţa de a reintroduce în educaţie religia ca fapt de cunoaştere, de cultură. E de evitat însă, cred, predarea religiei ca ortopraxie (cum i-a fost înfăţişată, de pildă, la şcoală băiatului meu).

Mai multe