„Orice comunicare implică o pierdere a privacy-ului“ - interviu cu Annabelle LEVER

(On Privacy,

A Democratic Conception of Privacy,

privacy

Andrei Poama este doctorand în teorie politică la SciencesPo din Paris şi visiting researcher la Chaire Hoover d’Éthique Économique et Sociale din cadrul Universităţii Catolice din Louvain. Lucrează şi a publicat în domeniul teoriilor dreptăţii (cu precădere în domeniul dreptăţii penale), teoriei democratice şi cel al epistemologiei procedurilor de decizie politică. E-mail: andrei.poama@sciencespo.fr

privacy

privacy

se referă la o mulţime de lucruri diferite – este, de fapt, o amestecătură, din motive istorice şi politice complicate. În general – cel puţin în limba engleză –, se referă la stări de solitudine şi izolare, în special cele dorite; dar şi la relaţii intime, în măsura în care acestea nu sînt împărtăşite cu alţii; se referă de asemenea la aspectele informaţionale ale relaţiilor noastre personale şi la lucruri – fie că sînt legate de afaceri sau sînt mai puţin serioase – pe care nu dorim să le împărtăşim cu alţii. Aşadar, cuvîntul

, cel puţin în engleză, acoperă o multitudine de lucruri mai degrabă diferite şi este în general compatibil atît cu judecăţi pozitive, cît şi negative. Aceasta parţial deoarece, cred, am moştenit şi scepticismul grec şi pe cel roman legat de viaţa domestică, în comparaţie cu participarea activă a cetăţeanului în guvernarea afacerilor publice, dar şi o combinaţie de perspective liberale şi marxiste, care prezintă

fie drept ceva esenţial pentru libertatea şi egalitatea oamenilor, fie drept o ameninţare. Faptul că putem folosi un singur cuvînt pentru a ne referi la lucruri atît de diferite – şi să fim înţeleşi de alţii – îi înnebuneşte pe filozofi şi le face viaţa foarte dificilă. Pe de altă parte, putem observa acelaşi lucru întîmplîndu-se cu valori precum libertatea sau egalitatea, ori eficienţa – fiecare dintre ele avînd istorii lungi, complexe şi mai degrabă ambigue –, aşa că nu cred că putem trage concluzia, cum o fac unii filozofi, că

este neclar şi, conceptual, cauzează confuzii. 

privacy

E greu de ştiut dacă protecţia

-ului e mai mult sau mai puţin urgentă acum decît era în trecut. Ameninţările par diferite, e clar, dar asta are de-a face cu dezvoltarea Internetului, a

-ului şi a abilităţii de a stoca şi de a examina apoi, foarte ieftin, cantităţi mari de informaţie. 

Cred că situaţia din prezent e îngrijorătoare în mod special, pentru că, în mare parte, cadrele noastre legislative pur şi simplu nu reuşesc să facă faţă ameninţărilor cu care sîntem confruntaţi astăzi şi, din păcate, nu e uşor să fii sigur că oamenii înţeleg corect aceste ameninţări. Acum, vieţile noastre au scurgeri de „informaţii“ care pot fi stocate, cumpărate şi vîndute, interpretate, răstălmăcite în moduri de care noi nu ştim nimic şi pe care nu le putem controla, chiar dacă ne abţinem să ne întrebăm ce fac diferite guverne ca să ne „protejeze“ – pe noi sau pe ele însele – şi care sînt consecinţele acestor lucruri în viaţa noastră, pentru conştiinţa noastră – pentru că e foarte greu de prevăzut ce putem face sau cine putem fi. 

Timp de secole, cred că, în majoritatea timpului, cea mai bună protecţie a propriei intimităţi a fost faptul că eram fundamental neinteresanţi pentru alţii – prea săraci, prea lipsiţi de putere, prea comuni, prea mulţi. Chiar şi astăzi, legea e o unealtă foarte problematică, dacă doreşti să-ţi protejezi intimitatea. La urma urmei, una din cele mai bune metode de a te asigura că toată lumea se uită la filmuleţul acela, urmăreşte acele informaţii scandaloase sau ajunge să te judece pe tine şi modul în care îţi conduci afacerile e să dai în judecată ziarul sau o persoană privată pentru invadarea sferei private. Cu toate astea, problema acum este că, deşi, individual, majoritatea dintre noi probabil sîntem la fel de neinteresanţi cum am fost mereu, colectiv putem fi destul de atrăgători pentru a fi ademeniţi de o piaţă de consum, pentru a fi ţinta unor candidaţi, pentru a fi un potenţial sprijin – sau opoziţie – pentru o mişcare ce interesează pe cineva mai important şi mai puternic decît noi. Acesta e, cred, motivul pentru care mulţi dintre noi sîntem acum confruntaţi cu ameninţări ale

-ului pe care nu le aveam înainte, chiar dacă ducem vieţi tot mai solitare şi avem oportunităţi mai mari de izolare şi de a ne alege singuri formele de intimitate decît aveam înainte. 

privacy

Mă tem că va trebui să zic pas la această întrebare, căci din păcate nu cunosc starea actuală a Rusiei – nu ştiu nici amploarea cu care guvernul, oficialii corupţi şi organizaţiile criminale îşi bagă nasul şi spionează, şi nici ce fel de

au oamenii în ceea ce priveşte locuinţa, condiţiile de trai, ce fel de informaţii trebuie să dezvăluie pentru a primi serviciile de care au nevoie ş.a.m.d. Tocmai pentru că ideea de

este un lucru cu mai multe feţe, te poţi găsi într-o situaţie în care – ca în America – ai foarte puţină protecţie legislativă pentru

la lucru, şi unde oamenii au, de fapt, foarte puţină

ca angajaţi – în special comparativ cu cei din Europa occidentală –, dar unde, în alte domenii ale vieţii (în cea domestică, de pildă),

-ul e mult mai bine protejat. Aşa că aceste tipuri de comparaţii globale pe care le sugerezi cred că depind de punerea în comun a unor judecăţi specifice legate de felul cum e tratată intimitatea în diverse arii ale vieţii, pentru grupuri diferite de oameni (cei bogaţi, cei săraci, angajaţii, angajatorii, bărbaţii şi femeile, minorităţile rasiale vs majoritatea). Doar în acest caz, cred, sînt folositoare aceste generalizări, mai degrabă amăgitoare. 

privacy

Libertatea de exprimare este o valoare democratică importantă, iar libertatea presei e parte din acest pachet de libertăţi, dacă putem spune aşa. Dar e o greşeală să presupui că libertatea presei e suficientă ca să asigure libertatea de expresie personală sau politică, sau să ignore modurile în care presa le poate ameninţa pe ambele. „Presa“, la urma urmei, desemnează acum unele din cele mai bogate şi mai puternice corporaţii din lume, aflate într-o competiţie destul de lipsită de scrupule. În acest caz, e o greşeală să idealizăm „presa“ sau „media“, pentru că nu mai sînt campioni intrinseci ai drepturilor individuale sau ai guvernării democratice, nu mai mult decît alţi oameni sau organizaţii.  Nu e neapărat vorba de o conspiraţie cumplită a tuturor celor de la conducerea ziarelor ori a canalelor de televiziune, ca să ne ascundă adevărul – cel puţin în democraţiile liberale, paranoia pare la fel de deplasată precum excesul de încredere în caracterul liberal şi democratic al media. Mai degrabă, problema e că nu putem avea încredere în nici o instituţie şi în

Unele ţări cer ca starea de sănătate a liderilor lor – a preşedintelui sau a prim-ministrului – să fie făcută publică. Cît din informaţiile personale ale unei persoane publice sînt private şi cît publice? 

Nu-mi place să fiu plictisitoare, dar cred că nu există un răspuns general la această întrebare, independent de circumstanţele şi nevoile particulare ale diferitelor ţări. La fel cum indivizii pot pune preţ pe intimitate în grade diferite, fără a fi tulburaţi, înşelaţi, manipulaţi sau răi, aşa şi ţările pot pune preţ pe

în diferite grade şi pentru motive diferite. Dată fiind istoria lor, poate fi foarte important pentru unele ţări să poată afla informaţii privind sănătatea propriilor lideri, în timp ce alte ţări se pot încrede în lideri, pentru că aceştia sînt în general parte dintr-o echipă, aşadar caracteristicile lor particulare contează mai puţin decît ar conta altfel, sau pentru că rareori a fost o problemă ca liderii să continue să guverneze cînd sînt în mod clar incapabili şi incompetenţi. 

Cu toate astea, tind să cred că un test bun în aceste chestiuni ar fi următorul: mai întîi, aflăm cererile referitoare la

pe care oamenii ar trebui să le aibă ca angajaţi, fără puteri speciale sau responsabilităţi pentru vieţile altor oameni, şi pornim de acolo. Unul dintre lucrurile care mă deranjează foarte tare în State, de exemplu, e că muncitorii trebuie să dezvăluie detalii despre sănătatea lor, cum îşi petrec timpul liber, chiar şi despre sănătatea rudelor acestora, lucruri pe care angajatorii nu trebuie să le divulge vreodată. Acest lucru e în parte datorat modului în care sistemul de sănătate este finanţat în State, dar şi ideilor americane privind prerogativele angajatorilor faţă de angajaţi. Dar, dacă te gîndeşti la asta, sănătatea lui Steve Jobs a fost mult mai importantă pentru bunăstarea a milioane de oameni din întreaga lume – pentru slujbele lor, pentru deciziile de investiţie ş.a.m.d. – decît aceea a majorităţii muncitorilor. Aşadar, gîndindu-ne la ce avem datoria să dezvăluim şi de ce, cred că cel mai bine e să începem prin a întreba ce fel de pretenţii legate de viaţa privată sînt necesare pentru libertatea şi egalitatea oamenilor obişnuiţi – ca muncitori, consumatori, alegători, membri de familie ş.a.m.d. –, şi apoi să încercăm să ne gîndim la modul în care acele puteri şi responsabilităţi speciale ar putea justifica cererile pentru o mai mare deschidere şi sinceritate, şi faţă de cine. 

privacy

privacy

Cred că este destul de dificil să deduci consimţămînt în cunoştinţă de cauză din ceea ce fac oamenii, de fapt, în parte pentru că majoritatea dintre noi sîntem atît de puţin informaţi privind modurile în care informaţiile despre noi pot fi folosite – şi atît de puţin informaţi despre gradele de protecţie a propriului

în noile pieţe pentru informaţie personală, generate de Internet. Orice comunicare implică o anume pierdere a

-ului, iar Internetul nu e o excepţie. Dar nu e nimic inevitabil privind dreptul de a cumpăra şi de a vinde date generate de cumpărăturile online ale oamenilor, sau din magazine; nu e nimic inevitabil privind abilitatea de a le stoca pe termen nedefinit, pentru a fi folosite în procese sau în jurnalism, sau în interviuri pentru slujbe şi altele asemenea. Aşa că nu, nu cred că

să plătim un preţ greu prin

, cum facem acum pentru a folosi Internetul, şi nici nu cred că ar trebui să plătim preţul pe care-l plătim acum în

pentru a ne putea bucura de una din cele mai mari invenţii umane – reţeaua globală – şi de abilitatea sa de a stimula creativitatea umană, expresia de sine, grija pentru alţii şi acţiunile colective. 

privacy

privacy

O să spun pe scurt: noţiunile liberale privind

tind să presupună că intimitatea şi viaţa domestică (consensuală, adultă, heterosexuală) sînt motivul primar pentru a valoriza

-ul. Mie asta mi se pare ciudat şi pentru că – aşa cum ştim majoritatea – viaţa de familie are un cost considerabil privind

-ul fiecăruia (pierderea controlului asupra timpului propriu, asupra spaţiului personal, asupra informaţiilor personale… toată şcoala ştie acum

ce ai spus despre X!), şi pentru că sînt pur şi simplu atît de mult lucruri minunate pe care le poţi face avînd puţină linişte şi pace – sau cu „o cameră separată“, cum spunea Virginia Woolf –, care nu au mare legătură cu intimitatea. Experimente ştiinţifice, calcule matematice, pictură, cîntat la pian, organizarea unui meci de fotbal. 

privacy

privacy

privacy

Din nou, dacă e în regulă, voi răspunde pe scurt, pentru că volumul meu

se ocupă de unele dintre aceste probleme, la fel ca volumul pe care l-aţi menţionat. Îngrijorările feministe legate de

încep cu un scepticism justificat, privind idealurile liberale despre dragoste şi intimitate. Acestea – adesea idei romantice şi idealizate ale unei căsătorii între egali, sau ale împlinirii sexuale şi personale prin comuniunea apropiată cu alţii sau prin viaţa de familie – ignoră de obicei faptul că femeile tind să fie într-o poziţie mai degrabă dezavantajată, din punct de vedere social, politic şi economic, ca soţii, fiice şi mame. Istoric, ele nu puteau deţine proprietăţi, riscau să fie bătute, violate, măritate împotriva voinţei lor, le putea fi refuzat dreptul de a divorţa, le putea fi refuzată custodia propriilor copii ş.a.m.d. Chiar şi în Anglia, în 1972, femeile divorţate erau nevoite să obţină permisiunea fostului soţ pentru a deschide un cont bancar pentru copiii lor, pentru a le obţine un paşaport ori pentru a consimţi la o operaţie necesară! Abia mai tîrziu au avut dreptul la custodie comună cu bărbaţii. Şi în multe ţări, chiar şi astăzi, femeile îşi pot deschide conturi bancare proprii doar cu consimţămîntul soţilor sau al taţilor.  Mai mult, cum a observat John Stuart Mill, dragostea nu exclude dorinţa de a domina, de a-şi face sieşi pe plac: aşa că legătura pe care liberalii o presupun între dragoste, pe de o parte, şi relaţii de libertate şi egalitate, pe de alta, nu este una chiar aşa simplă. Prin urmare, criticile feministe privind intimitatea arată modul în care multe dintre idealurile noastre despre dragoste şi întrajutorare întăresc

privacy

Mă tem că nu sînt expertă în această privinţă, pe de o parte pentru că e o temă pe care tot vreau de mult timp să o aprofundez, şi pe de altă parte pentru că sînt atrasă constant de alte lucruri. 

În mod clar, o parte din avîntul pentru dreptul de a fi uitat e o grijă justificată pentru felul în care informaţia poate fi acum stocată şi folosită în feluri care merg departe de scopul primar pentru care a fost colectată. În acest sens, dreptul de a fi uitat seamănă cu noile cerinţe etice din ştiinţele medicale şi sociale: reglementarea măsurii în care informaţiile despre oameni, care au fost colectate pentru un scop, pot fi stocate, împărtăşite şi folosite cu/şi de alţii, fără consimţămîntul informat şi explicit al persoanelor respective. 

Pe de altă parte, ideea unui drept de a fi uitat pare a fi un răspuns la o problemă mai veche, pe care Internetul a făcut-o mai acută. În mare, problema este aceasta: în ce măsură este corect sau potrivit să înlăturăm anonimitatea oamenilor

, făcîndu-i obiect al examinării populare şi judecăţii străinilor, pentru că s-a întîmplat ca ei să fie fascinanţi, interesanţi sau

cîndva, adesea cu mult timp în urmă? Ai fost un geniu al matematicii la un moment dat, dar înseamnă asta că ar trebui să suporţi, 50 de ani mai tîrziu, articole de ziar intruzive, punînd în contrast sclipirea tinereţii tale cu bătrîneţea mai degrabă banală sau dezamăgitoare? Ai fost cîndva prostituată, iar acum eşti un membru respectabil al unei comunităţi foarte diferite. Nu ai făcut eforturi pentru a minţi despre trecutul tău, pentru a lua poziţii publice în materie de moravuri publice – pur şi simplu duci o viaţă asemănătoare cu a vecinilor tăi. Ar trebui să fie legal ca cineva să te identifice şi, efectiv, să-ţi distrugă viaţa ta de acum, pentru că a dat din întîmplare peste un ordin judecătoresc împotriva ta şi s-a gîndit că ar fi amuzant să scrie un articol despre asta în ziar? 

În sistemul de drept civil, în măsura în care înţeleg eu, există o protecţie mult mai mare împotriva republicării informaţiilor vechi – chiar dacă sînt de „domeniu public“ – faţă de dreptul comun. Aşadar, într-o anumită măsură, cred, eforturile de a crea dreptul de a fi uitat sînt un răspuns la inadecvările dreptului comun – şi, mai ales, la tradiţiile legislative americane – şi la consecinţele acestora pentru oameni din întreaga lume, dată fiind puterea corporaţiilor americane pe web. Dar întrebarea dacă aceasta e cea mai bună metodă de a trata aceste probleme e cu totul altă chestiune – în parte pentru că regulile din sistemul de drept civil pentru protejarea

-ului au arătat de multe ori o grijă nejustificată pentru „reputaţia“ unor oameni puternici şi de multe ori mai degrabă de renume prost, şi pentru că, dacă ar trebui să folosesc o metaforă tehnică, a aplica dreptul de a fi uitat e ca şi cum ai da cu parul, cînd, de fapt, e de dorit să lucrăm cu nişte unelte puternice, dar delicate. Dar poate că n-ar trebui să folosesc o metaforă care trădează totala mea lipsă de cunoaştere cînd vine vorba de ciocane şi burghie… 

Care este cea mai bună carte de ficţiune pe care aţi recomanda-o? De ce? 

Of, asta chiar m-a pus în încurcătură. Am citit o carte minunată acum cîţiva ani –

de Jonathan Coe –, însă, aşa cum notează şi alţi recenzenţi, finalul este

de dezamăgitor. Dar a fost veselă

Nu i-am citit alte cărţi, aşa că nu ştiu dacă sînt mai bune sau nu, deşi unele dintre recenzii mă fac să vreau să le citesc. S-ar putea ca volumul să aibă idei prea britanice ca să rezoneze pe plan global.

Cred, totuşi, că dacă e să ne gîndim la intimitate, e greu să-i întreci pe Jane Austen, George Eliot şi Virginia Woolf, în special dacă îţi place literatura engleză. Iar

este minunat nu doar pentru dureroasa imagine a unei căsnicii ratate – ca şi

–, dar şi pentru fantasticele scene de cazinou (chiar dacă nu sînt comparabile cu descrierile romanelor franţuzeşti): este, de asemenea, prima nuvelă din literatura engleză – cred – care are un erou evreu, deşi

al lui Walter Scott are o eroină evreică. Ştiu că George Eliot nu e pe gustul tuturor (iar Virginia Woolf a fost chiar maliţioasă în privinţa ei), dar am adorat

(a fost un cadou de la sora mea mai mare) şi, deşi Casaubon este

de înfumurat,

pompos, egoist, încît poate face

destul de greu de plăcut uneori, este o carte minunată.  

a consemnat Andrei POAMA

traducere de Cristina ŞTEFAN   

Foto: D. Grecu