Ordinea bibliotecii

În romanul lui Musil, Omul fără însuşiri, generalul austriac Stumm face o vizită la Biblioteca Imperială din Viena şi îi pune bibliotecarului următoarea întrebare: „Cum faceţi să găsiţi totdeauna cartea cuvenită în îngrămădeala nesfîrşită de cărţi?“. Bibliotecarul îl duce în camera cataloagelor. „Aşa că iată-mă în centrul sacralităţii bibliotecare. Aveam impresia că pătrunsesem în interiorul unui craniu; jur-împrejur nimic altceva decît sertare cu cotele cărţilor şi peste tot scări ca să ajungi pînă la cele de sus.“ Copleşit, generalul întreabă: „Cum reuşiţi dumneavoastră să vă orientaţi în această casă de nebuni a cărţilor?“. Bibliotecarul răspunde: „Eu nu citesc nici una!“ (…) „Niciodată, cu excepţia cataloagelor!“.

Biblioteca a fost întotdeauna însoţită de o aură imaginară, simbolică. Ea are însă, în primul rînd, o dimensiune fizică: o clădire mai mult sau mai puţin impozantă, cataloage, săli de lectură, rafturi încărcate cu cărţi aranjate după o ordine prestabilită. O bibliotecă nu are sens decît prin cititorii ei, dar cititorii sînt în acelaşi timp şi potenţiali distrugători ai cărţii, prin uzura fizică pe care o provoacă. Iată unul dintre multele paradoxuri ale acestui spaţiu. Dincolo de imaginea ei ideală, biblioteca este un loc al tensiunilor şi al constrîngerilor, fiind un spaţiu care nu poate exista fără un set de reglementări atît în jurul colecţiilor, cît şi în privinţa comportamentului utilizatorilor. O bibliotecă nu poate fi o simplă aglomerare de cărţi, ea are nevoie de o organizare internă, care a evoluat de-a lungul timpului.

Se pare că bibliotecile s-au născut în Sumer. Faptul că sumerienii au scris pe tăbliţe de lut este un mare avantaj pentru arheologi. Dacă rulourile de papirus au ars, tăbliţele au rămas în siturile arheologice; de exemplu, cel de la Ebla (Siria), unde, în ruinele palatului (2250 î.Hr.), a fost descoperită arhiva regală. Într-o încăpere de 5x4 metri, tăbliţele erau aranjate pe rafturi de lemn în jurul pereţilor. Arhiva a fost arsă de invadatori, arheologii descoperind tăbliţele de pe peretele de nord căzute, grupate la un loc. Acestea conţineau texte literare, în timp ce restul tăbliţelor reprezentau acte administrative. Se vede că scribii palatului aranjaseră tăbliţele după conţinut.

O colecţie de tăbliţe hitite, cu texte religioase, incantaţii, anale istorice etc., cu indicaţii despre cum trebuie să stea acestea în rafturi: vertical sau orizontal. Tăbliţele găsite la Uruk provin din colecţiile unor şcoli sau ale unor persoane private. Unii proprietari împrumută din cărţile lor, şi astfel apare inevitabila problemă a restituirii. Tăbliţele conţin blesteme adresate cititorilor incorecţi: „Cine se teme de Anu, Enlil şi Ea o va înapoia proprietarului“; „Cine se va teme de Anu şi Astu va avea grijă de ea şi o va respecta“. O tăbliţă mai recentă invocă: „Fie ca Isthar să îl binecuvînteze pe cititorul care nu va deteriora tăbliţa aceasta şi nici nu-i va schimba locul în bibliotecă“ (sec.VII î.Hr.).     

Din Antichitate...

Biblioteca din Alexandria a fost prima bibliotecă publică. Era publică doar într-un sens restrîns; aveau acces numai învăţaţii şi doar în urma unei aprobări din partea patronajului regal. Nu ştim unde era amplasată, nici cum arăta. Se crede că era o sală foarte lungă, cu nişe conţinînd rafturi în formă de fagure, care permiteau ca rulourile să fie manipulate cu mai mare uşurinţă, avînd ataşate şi o etichetă cu titlul. Pe măsură ce colecţiile creşteau (se spune că erau 700.000 de rulouri), cărţile erau tot mai greu de găsit prin simpla lor căutare în rafturi. Lui Callimachus, director al bibliotecii, i se atribuie primul catalog alfabetic al scrierilor greceşti, organizat pe genuri: epic, liric, tragedie, comedie, filozofie, medicină, legislaţie, retorică şi secţiunea „diverse“ (aici erau ordonate cărţile de bucate!).

În Grecia clasică apar numeroase scene de lectură pe vase de ceramică sau basoreliefuri. Aici vedem personaje care citesc rulouri desfăşurate. Unii cercetători optimişti estimează că, în Atena secolului al V-lea, cam 15-20% dintre cetăţeni ştiau să citească. Răspîndirea practicii a favorizat apariţia bibliotecilor private (cea mai cunoscută fiind cea a lui Aristotel) şi a celor publice, fondate de către donatori bogaţi. Izvoare literare şi epigrafice vorbesc despre existenţa lor. O fotografie reprodusă de Alberto Manguel pe prima pagină a cărţii sale – The Library at Night – prezintă un fragment dintr-o inscripţie care avertizează că orarul este „de la prima pînă la a şasea oră“ şi că „este interzisă scoaterea lucrărilor din bibliotecă“. Este tot ce a mai rămas din acea bibliotecă ateniană.

La Roma, prima bibliotecă publică a fost fondată de mecena Asinius Pollio. Nu au rămas urmele ei, ştim doar că era alcătuită din două încăperi: una cu carte grecească şi cealaltă latină. Această structură a fost păstrată de Biblioteca Palatină, ridicată de Augustus, şi de Biblioteca Ulpia a lui Traian. Urmele arheologice ne permit să reconstituim cadrul arhitectural şi instituţional, configuraţiile materiale, putem să presupunem gesturile, practicile şi folosinţele bibliotecii. Sala de lectură este o invenţie romană: cărţile erau dispuse de-a lungul pereţilor, iar în mijloc se afla o încăpere pentru comodităţile cititorilor (scaune, mese). Cărţile erau închise în înalte dulapuri numerotate (armaria), aşezate în nişe de 3,80 m. Acest design presupunea existenţa unor scări portabile pentru a ajunge în partea de sus, la rulourile de papirus. În afara cataloagelor, cititorii dispuneau şi de alte mijloace pentru a uşura căutarea bibliografică: busturi şi medalioane ale scriitorilor plasate în dreptul dulapurilor cu operele lor. Probabil că doar personalul avea acces la cărţi, înmînate apoi solicitanţilor, care le citeau pe loc. Împrumutul nu era practicat, se pare că era un privilegiu păstrat pentru persoane foarte importante.

Creşterea numărului bibliotecilor publice romane a impus o organizare centralizată: Tiberius înfiinţează postul de administrator al acestora – „procurator bybliothecarum“ –, persoană de mare încredere, însărcinată şi cu epurarea cărţilor scriitorilor indezirabili. Din personalul bibliotecilor făceau parte mulţi sclavi însărcinaţi să se ocupe de cititori, să ordoneze cărţile şi să le copieze pe cele uzate.

Romanii nu s-au mulţumit să frecventeze doar aceste biblioteci publice. Începînd cu secolul al II-lea d.Hr, împăraţii romani construiesc băi publice, cu acces gratuit. Edificii gigantice, ele ofereau servicii diverse: băi, saună, masaj, exerciţii fizice, tarabe cu gustări, frizerii. Romanii petreceau o mare parte a timpului lor în aceste stabilimente. Nero şi Traian au mai oferit cetăţenilor romani încă o activitate de loisir asociată băilor: biblioteca. Desigur, nu era o lectură în baie, biblioteca era o anexă a termelor. După o baie bună, după exerciţii şi o plimbare în grădină, ce putea fi mai plăcut decît o lectură de destindere? Adevărat spa cultural in nuce, „biblioteca termală“ ilustrează una dintre faţetele modului de viaţă roman.

Aici ajungem la un alt paradox al bibliotecilor din toate timpurile: cum să împaci un cadru de studiu şi de reculegere, de concentrare şi de singurătate, cu caracterul ei public şi social, ca loc de întîlnire şi de comunicare? Spaţiul bibliotecii are o dimensiune normativă – impune cititorilor atitudini, gesturi şi comportamente. Toate bibliotecile au regulamente, care se definesc în jurul noţiunilor de ordine, de constrîngere corporală şi de imobilitate. N-ai voie să vorbeşti cu voce tare, să mănînci în sălile de lectură, să subliniezi cărţile, să ieşi cu ele din sala de lectură etc.

...în prezent

Am fost recent la Biblioteca Naţională a Franţei şi m-am supus rigorilor sistemului de securitate: eşti pus să-ţi goleşti buzunarele de mărunţişuri, iar un bodyguard îţi scotoceşte prin rucsac. Trebuie să trec, din nou, prin interogatoriul legat de obţinerea permisului, să prezint hîrtii. Consult catalogul online şi comand cărţile din depozit. Vestiarul e obligatoriu, în sala de lectură pătrunzi cu lucrurile personale închise în nişte cutii transparente. Îmi închid mobilul, mă aşez în sala de lectură (scaunul e ergonomic), ajustez lumina şi mă apuc de lucru, binecuvîntînd liberul acces la raft. Aş fotografia nişte pagini ilustrate, cu micul aparat digital, dar regulamentul îmi interzice şi mă tem de privirile de cerber ale bibliotecarului care îmi poate retrage permisul. După o vreme, văd un tînăr care doarme cu capul pe masă, cu mp3-ul la urechi; la altă masă o fată citeşte descălţată, iar de la bufetul de alături vine un miros de cafea şi de mîncare. Mă relaxez şi continui să citesc ca şi cum aş fi acasă...

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.