Orbirea idolilor

Orbirea este cea mai mare frică a profesorului Peter Kien – personajul principal al cărții lui Elias Canetti. Die Blendung, titlul romanului, tradus în românește prin Orbirea, este un substantiv derivat din verbul blenden – care se referă, pe de o parte, la o lumină atît de strălucitoare încît îți ia ochii, pe de alta, la o orbire provocată intenționat, drept pedeapsă. În cartea lui Canetti, toate personajele devin victime ale orbirii – în fapt, o metaforă a amăgirii, a obsesiei, a crezului fanatic într-un țel himeră, pe altarul căruia ajung să sacrifice totul. Dacă pentru bucătăreasa Therese idolul suprem este banul, profesorul Kien este subjugat de orgoliul intelectual.

Jertfindu-și orice fărîmă de rațiune în sanctuarul obsesiilor, își primesc pedeapsa orbirii, ajungînd să se lase conduși pe un drum tenebros, departe de sufletul lor. Probabil, cea mai fină și ironică definiție a idolatriei din romanul lui Canetti este metafora casei de amanet Theresianum unde „li se lua cerșetorilor (sau celor care voiau să devină cerșetori) ultimul lucru pe care îl mai posedau: acea mult invidiată porție de iubire pe care le-o dăruise Hristos cu circa două mii de ani în urmă”.

Bineînțeles, idolul este o figură care vine din domeniul religios – hulit ca blasfemie, întrucît desemnează o falsă credință, o credință făurită de oameni, nu de divinitate. O adorare, așadar, greșită, care te îndepărtează de la reala iubire. Pe de altă parte, în domeniul psihologic, idolatria e un soi de entuziasm, o pasiune permanent adolescentină, o rătăcire cauzată în special de instincte și dorințe sexuale, după cum o definea Sigmund Freud.

Ce este, pînă la urmă, idolatria, mai ales în zilele noastre? Care e impactul acestei stări în societatea modernă? Dacă e să ne referim la domeniul religios, faptul că cineva alege să se închine în fața unor păpuși de lemn sau de metal nu prea mai pare atît de înfricoșător, iar groaza de repercusiuni în viața de apoi nu prea mai ține. Și, oricum, în lumea corectitudinii politice și a expresiei religioase, nici oprobriul societății nu mai există – fiecare are dreptul să creadă în orice vrea. Ca să nu mai spunem că, în zona de entertainment, ideea de idol este cool, existînd nu doar emisiuni (de succes) care doresc să găsească și să construiască următorul mare idol, dar și o sumedenie de site-uri care sar în ajutorul adolescenților cu sfaturi, care mai de care mai competente, despre cum poți deveni un idol în doar cîțiva pași.

Lăsînd, așadar, la o parte, bombănelile religioase, lăsînd și zbenguielile fashion ale ideii de idol, care este, de fapt, chintesența idolatriei? Care sînt idolatriile moderne și care sînt pericolele? Cine ne mai sînt idolii? Pentru cine mai sîntem dispuși să ne fracturăm personalitatea?

Căci idolatria nu e o iubire pură dusă în exces și în nici un caz nu este o iubire necondiționată – implică, mai degrabă, ca în cartea lui Canetti, orbire prin orgoliu, renunțare la rațiune, obsesie. Spre deosebire de iubirea necondiționată, care vede defectele, dar le acceptă, idolatria nu vede nici un defect. Pentru că un idol este perfect. Sau, poate, nu.