Orașul Sud
Ar trebui să fie un oraș-port, Barcelona sau Salonic sau Cagliari, sau ceva mai mare în care să încapă nave uriașe ancorate la mal, nave de marfă sau iahturi de lux, cu lumini care sclipesc din întuneric seara și terase întinse pe faleze de cîțiva kilometri. Seara, cînd aș termina cu lucrul, aș da o raită pe faleză, m-aș opri la navele preferate, pentru că aș ști, după o vreme, cînd vin și cînd pleacă.
Ar trebui să aibă o uriașă piață de pește, unde aș merge dimineața pînă în prînz, cînd lumina soarelui e ușor lăptoasă. Aș inhala toate mirosurile de pește, de fructe de mare, de alge și toate tonurile de sărat pînă mi-aș oxigena bine creierul. M-aș uita cu poftă vizuală la toate nuanțele și formele de solzi, la toate texturile roz-roșii-portocalii de cruste, la toate spinările alunecoase, la toate mustățile și înotătoarele deschise în evantai prin care poți vedea peisaje de mare adîncime. Iar piața asta trebuie să aibă și măsline de toate felurile, tarabe uriașe de măsline, maronii, negre ca niște gîndaci fabuloși, roșiatice ca o specie rară de furnici, verzi-jad și verde-ocru, și tarabe uriașe de icre negre, roșii sau albe, bile și mărgele de toate formele și mărimile printre care să se ivească lămîi întregi sau felii.
Iar piața asta să se deschidă puțin în portul Brăila din interbelic și opulența lui de atunci, să se închidă apoi și eu să ies din piața de pește și să pornesc spre oraș pe străduțe urcătoare, cu clădiri vechi, balcoane pline de flori și rufe puse la uscat, mici cafenele elegante italienești, alături de tarabe copleșite de munți de condimente din toate zonele lumii.
Mă uit mai atent la orașul-port și el devine peninsulă. De ambele părți apune un soare roșu și marea nu mai este doar în față, necuprinsă, ci în ambele părți: și la stînga, și la dreapta. Orice ai alege, nu ai cum să pierzi. Oriunde te-ai întoarce, tot paradis este. Pe maluri cresc pomi cu rodii, iar în pomi se află, în același timp, și fructe, și flori.
De aici se alunecă ușor spre faleza Bosforului. Nu doar faleze, ci și poduri. Stînd pe pod în noapte, să auzi apa izbindu-se cvasi-tăcut de piciorul de piatră al podului și larma de pe mal, de pe terase, să zumzăie făcînd luminițele mai intense sau mai pale.
Bosforul se deschide în Dunăre tot într-o noapte de vară. Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos. În spate, pe scena Festivalului „Hariclea Darclée“, cîntă soprana Mariana Nicolesco. În ziua următoare, spre prînz, aș sta pe o terasă-vaporaș, tot pe Dunăre, la Giurgiu, așteptînd un borș de pește. Ar fi ușor înnorat, ar bate vîntul de vară care face Dunărea ușor tulbure, ușor gri, dar apoi, pînă ar veni ciorba, ar ieși din nou și soarele, iar Dunărea ar căpăta o culoare verde deschis spre galben și ar trebui să te concentrezi foarte bine ca să-i observi curgerea. Într-o zi mai ocupată, m-aș opri cîteva minute în Delta Neajlovului, aș savura fiecare ochi de baltă prefigurat printre straturi de frunze din cîteva anotimpuri, pe care le-aș foșni căutînd observatorul de păsări, închipuindu-mi-l în mijlocul discret al bălților.
M-aș muta apoi, pentru cafea, la doi pași, într-o piațetă din orașul Carloforte, insula San Pietro, arhipelagul Sulcis, Sardinia. Aș bea un espresso dublu sub cerul albastru-sticlă, perfect nemișcat, unde locuitorii vorbesc tabarchina. M-aș întoarce, pe jos, pe strada Republicii din Brăila, prăfoasă, cu macadamul spart și fîntîni arteziene secate, încremenită în căldură, dar aș coti la un moment bine ales, pe sub pasaj, pe strada Republicii din Brăila mai tînără cu 30 de ani, cu macadamul întreg și stropit cu apă ca să se răcorească, cu artezienele trimițîndu-și coloanele vesele spre cer, m-aș opri la automatul de înghețată cu ciocolată și vanilie, aș savura-o pe nerăsuflate – căci nu poți sta foarte mult sub pasaj –, m-aș opri și cîțiva pași mai încolo și aș bea o bragă, ținută în niște jgheaburi metalice în care plutesc mini-banchize.
De aici, aș ieși la suprafață, din strada Republicii aș coti spre Mărășești, aș trece pe lîngă porțile proaspăt vopsite în bronz care scînteiază în soarele puternic de prînz, pînă pe alte străduțe prăfoase și fierbinți, pe umbrosul Bulevard Carol, și mai departe pe toate străduțele care duc în orașul Sud, unde și pavajul e mai subțire și tresare a Dunăre, a mare, a sare și a pește, unde există măcar o casă splendidă din interbelic, cu tencuiala căzută și miros muced și unde măcar o voce strigă „Fiare vechi, / Fiare vechi looom“ în tabarchină.
Ștefania Mihalache este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Cronica Akasha, Editura Nemira, Colecția „Vorpal”, 2021.
Foto: historia.ro