Orașul mare și frumusețea de dincolo de frumusețe

Veneția și Florența sînt frumoase. Parisul la fel, dar nu peste tot. Și are tot felul de cartiere, știți dumneavoastră, de nu crezi că ești în Europa. Londra are locuri frumoase, dar și multe urîte. Roma, ce să zic, monumente, frumos, dar care arată cam părăsite. Și e așa, cum să zic, amestecat, vechi cu nou peste tot, nu e adunată partea frumoasă la un loc. Berlinul e urît. Și la Bruxelles e cam urît, să știți, în afară de Piața Mare și de un cartier-două. Domnule, dar orășelele acelea nemțești unde lingi pe jos de curat ce e și cu toate casele acelea vechi făcute ca noi, și cu mușcatele la ferestre, sînt o nebunie.

Cam așa spunem mulți dintre noi. Ei da, știu, sînt răutăcios și nedrept. Pentru că ar trebui să fii foarte prost sau insensibil ca să nu fii vrăjit de orașe istorice mici și prezervate și să nu tînjești după ordine, armonie, liniște, mai ales în vacanță. Și mai ales cînd vii din talmeș-balmeșul agresiv pe care ți-l oferă cam orice oraș din România. Dacă însă vă recunoașteți în aproape toate cele pe care le-am scris mai sus, înseamnă că faceți parte dintr-o categorie foarte largă, care are încă probleme cu orașul mare. Nu sînteți deloc izolat(ă), vă țin companie mulți oameni iluștri. Dacă Samuel Johnson scria în secolul al XVII-lea că oamenii ce s-au săturat de Londra s-au săturat de viață, explozia urbană din secolul al XIX-lea (un salt de scară poate încă mai puternic decît trecerea de la orașul de secol XIX la metropola contemporană) i-a speriat și înfuriat pe foarte mulți. De la Thoreau la Ruskin, la intelectuali pentru care și astăzi orașul mare e sinonim cu răul, lipsa de identitate și de moralitate, lista e enormă. Chiar și pentru entuziaștii metropolei, fascinația se îmbină cu dezgustul, ce-i drept, justificat în multe privințe.

Și la noi, entuziasmul lui Ienăchiță Văcărescu pentru Viena, urmat de dragostea profundă a tuturor generațiilor următoare pentru Paris și de elanul modernizator care a dus la cvasi-dispariția orașelor vechi din România extracarpatică a lăsat loc unei reacții destul de violente și de răspîndite a unei categorii care vedea în orașul nou negarea profundă a tot ce era bun, frumos și „național” în cultura autohtonă a locuirii. Iorga e aici într-o poziție de frunte. Ura lui pentru modernismul interbelic, dar și pentru New York, pe care îl vedea drept model negativ principal, a fost profundă și exprimată frecvent.

Bun, trebuie totuși să recunoaștem că trăim azi într-un fel de criză urbană perpetuă și că orașele contemporane (și nu doar la noi) par de multe ori construite împotriva locuitorilor lor. Chiar și în cele mai plăcute dintre ele, ansamblurile sau clădirile valoroase – vechi sau noi – sînt mai degrabă fragmente într-o mare de construcții și spații care sînt în cel mai bun caz banale și de obicei cam urîte și rele.

Aici ar fi însă de spus mai multe lucruri. Primul e banal, dar complet uitat. Orașele istorice extrem de bine prezervate, așa cum le vedem astăzi, arată foarte diferit de cum erau în momentul lor de glorie. Nu doar că străzile erau fluvii de gunoaie și dejecții, dar și oamenii trăiau claie peste grămadă și în condiții pe care azi ne e practic imposibil să ni le imaginăm. De altfel, starea proastă – și voi reveni asupra acestei chestiuni –a fost întotdeauna unul din argumentele principale pentru marile operații de transformare (a se citi și de distrugere).

Astăzi, cînd au devenit perfecte, și-au pierdut însă și cea mai mare parte a energiei. E un fel de ecuație istorică implacabilă aici: prezervarea este cam întotdeauna legată de o stagnare istorică, urmată de două fenomene intens legate: pe de o parte, muzeificarea, care a înghețat schimbările și a transformat compoziția socială și funcțională. Azi, în aceste centre locuiește foarte puțină lume, iar cine locuiește e de obicei bogat, ceea ce nu era deloc cazul înainte. Chiar dacă în orice oraș, de la Ur și Uruk încoace, trăiau oameni de tot felul și erau cartiere bogate și sărace, azi zonele centrale și în unele cazuri întreg orașul devin inaccesibile. Sînt cazuri extreme, cum e San Francisco, de pildă, unde deja pînă și clasa de mijloc e obligată să se mute la periferie, dar și unele în plină evoluție (în România, iată, Clujul).

Se pare că marea majoritate dintre noi are nevoie de o stare bună și foarte bună a clădirilor și cartierelor pentru a le valoriza estetic. Stare proastă egal urîțenie în imaginarul nostru, chiar și pentru cea mai frumoasă clădire. Ca turistul să se simtă bine e nevoie de o unitate care să nege orice discrepanțe, de o imagine de vechi, dar de imaginea unui vechi care să arate ca nou. De o imagine care, în fond, urmărește să nege însăși istoria care a produs aceste locuri, care a așezat strat peste strat, uneori în mod profund conflictual. Avem nevoie, dată fiind profunda nemulțumire față de locurile mai degrabă recente în care trăim, să ne plimbăm în spații bine delimitate, care să tacă și să elimine conflictele (cel puțin cele aparente) și care, dacă se poate, să ofere confortul modern concomitent cu ascunderea modernității. Trebuie să fie drăguțe și omogene. Orașul de poveste cu zîne și, de fapt, invenția modernă care a dat formă acestui vis, Disneyland-ul, devin modelele pentru acțiunea asupra orașului istoric.

Nu, nu propun să nu se restaureze case și nici acceptarea distrugerilor, și nici ruina ca model.  Însă acceptarea contradicțiilor, a efectelor timpului, a poveștilor unui loc înseamnă, cred, cu adevărat, acceptare și respect pentru istorie. În acest sens, suprapunerea la Roma în cadrul aceleiași clădiri a straturilor ruinelor imperiale, de Ev Mediu timpuriu, baroce și de anii 1950, și în care mai locuiesc și azi oameni, care își mai atârnă rufele la geam, nu e „unitară”, dar autentică și vie, și, cred, frumoasă, la modul cel mai profund.

În România, atracția „curățirii” de care vorbeam mai sus pare mai puternică decît în alte părți – și e vorba de rădăcini istorice mai vechi sau mai recente aici. Dacă ne gîndim la clădiri ceva mai vechi, frumos la români înseamnă curat, adică în stare bună și arătînd ca nou. Frumoasă e spoiala peste piatra naturală de pe o casă veche, și nu piatra naturală arătîndu-și trecerea anilor. Înseamnă pavaje noi cu pișcoturi de gresie în locul pietrelor de caldarîm originare, înseamnă polistirenizarea care rade detaliile arhitecturale, uneori și alterarea ireversibilă a substanței istorice originare în detrimentul înnoirii. „A făcut frumos” și „a făcut curat” au devenit simboluri ale acțiunii gospodărești temeinice și, de multe ori, profund distructive. În general, la noi păstrarea și punerea în valoare a vechiului autentic au o valoare identitară mai mică decît recuperarea și, de fapt, reinventarea stilistică. La noi, conservatorism urban și arhitectural nu înseamnă atît prezervare, cît reinventarea cît mai ornamentată și mai pompoasă a unor imagini tradiționale. Astfel se explică și de ce, în timp ce bisericile vechi sînt lăsate în paragină sau mutilate, construirea pe bani mulți a catedralelor „în stil național”, inclusiv a celei mai noi și mai mari dintre toate, se bucură de atîta apreciere.

Revenind la urban, cred că problema este trecerea de la acceptarea orașului mare drept un rău inevitabil la împăcarea cu acesta; la acceptarea amestecului și a contradicțiilor, și la conștientizarea frumuseții cea de dincolo de frumusețe, înțelegînd prin aceasta recunoașterea valorii culturale a acumulării de energii și de viață pe care nu ne-o poate da decît metropola. Ceea ce nu înseamnă să ne predăm în fața urîtului și a banalității, a segregării, a poluării și condițiilor proaste de viață. Înseamnă însă să acceptăm că nu sîntem doar victime, ci și actori ai dezvoltării urbane. E deja un clișeu observația că, de exemplu în trafic, nici un șofer nu conștientizează că nu este doar victimă, ci și producător al ambuteiajului. Sau că, dacă rămînem la mobilitate, farmecul și calitatea vieții din orașele în care ne place să călătorim vin la pachet cu limitarea unor lucruri care ni se par sfinte – cum ar fi dragostea față de mașina personală și respingerea viscerală a schimbării paradigmei de mobilitate. După cum și vandalii sîntem și noi, cînd închidem strict partea noastră de balcon și așa cum vrem, cînd valorile civice și imaginea arhitecturală pierd întotdeauna în fața interesului personal de moment. Pentru aceasta, nu trebuie să devenim cu toții mai degrabă fani ai metropolei – deși eu, unul, recunosc că m-a încîntat Veneția, dar că iubesc și revin obsesiv la Berlin și Bruxelles, că mi-ar plăcea să locuiesc acolo și că, în România, nu mă pot gîndi să părăsesc acest oraș din ce în ce mai agresiv și neplăcut care este Bucureștiul. Însă chiar cred că trebuie să ne imaginăm măcar din cînd în cînd drept cetățeni ai orașului (sau satului) nostru decît ai statului, să ne cerem la fel de entuziast drepturile locale precum cele generale și să încercăm să vedem cum ne putem transforma împreună în ceva mai bun. Dincolo de mari clădiri și ansambluri, aceasta este, de fapt, și istoria dintotdeauna a orașelor de orice fel: acceptarea și celebrarea diferențelor, gestionarea crizelor, viziunile responsabile și echilibrul între iubire și exasperare. 

Ștefan Ghenciulescu este arhitect, profesor și redactor-șef al revistei Zeppelin.

Foto: E. Cojocaru