Orășeanul la țară - o tipologie de bun-simț

8 septembrie 2020   Tema săptămînii

În anul 2006 am locuit la țară pentru opt luni, într-un sat la vreo 30 de kilometri de Baia Mare. Credeam că voi sta acolo toată viața mea, însă lucrurile s-au așezat altfel pe toamnă, așa că m-am mutat la București. În continuare cred că anul acela a fost, pentru mine, unul dintre cei mai frumoși ani, fiecare zi trecînd într-un ritm total diferit de alergătura din oraș, de săritul dintr-un autobuz într-altul, de aglomerația cu zeci, uneori sute de oameni, care poate fi văzută zilnic la metrou. Motivele pentru care încă mai stau în București au de-a face cu munca pe care o fac și care îmi aduce multă satisfacție, dar dacă aș avea așa ceva în satul în care mi-am petrecut cea mai frumoasă primăvară și vară, aș pleca mîine.

Între timp am întîlnit tot mai mulți oameni care s-au mutat la țară, fugind de Capitală ori de orașele în care trăiau, pentru că își doreau un alt ritm de viață, departe de agitația urbană. M-am simțit foarte aproape de toți aceștia, amintindu-mi că și eu avusesem o tentativă de acest fel pentru o scurtă perioadă de timp, avînd, totodată, o mare admirație pentru ei, pentru modul în care și-au făurit viața în locurile pe care le-au ales în noile lor comunități.

Pentru că îmi doresc să mă mut iar la „țara” mea, orice știre pe subiectul acesta mă bucură. Astfel, devin atentă de fiecare dată cînd aflu, de prin presă sau de la TV, de orășeni mutați la țară în tot felul de zone, cu cățel, cu purcel și cu tot ce aveau strîns pînă atunci, pentru a începe o viață nouă. O „viață fără ceas”, cum se spune în comunitatea „Mutat la țară”, și care s-a dezvoltat foarte mult în mediul online, punînd la comun resurse și informații utile pentru toți cei care vor să facă și ei acest pas.

Cîteva categorii

Dar care ar fi tipologia orășeanului mutat la țară definitiv? O tipologie de bun-simț, rezultată în urma observațiilor personale, pentru că nu m-a preocupat să studiez mai aprofundat fenomenul acesta, deși este o temă de cercetare extrem de interesantă.

Pentru prima dată mă gîndesc la persoanele care au muncit toată viața în oraș, iar odată cu pensionarea, își doresc să stea într-un loc liniștit.

Acum cîțiva ani eram într-un sat din Maramureș și oprisem să fac o fotografie la o casă veche, din lemn, cu vreascuri stivuite pe prispă. Intrînd în vorbă cu stăpîna casei, am aflat că ieșise la pensie și că, după o viață petrecută la oraș, s-a mutat în casa părintească, a îngrijit-o și i-a adus transformări utile pentru a putea locui tot timpul anului, cu apă curentă în casă, baie și tot ce e nevoie pentru confort. Viața părea tihnită: avea de lucru pe lîngă casă, îngrijind o grădină plină de flori și legume, cîteva găini care rătăceau într-un colț... La nici un an distanță, am întîlnit o situație similară, într-un sat din Buzău, într-o casă veche, dar construită cu mult stil, îngrijită și iubită de primăvara pînă toamna tîrziu, cînd proprietara se muta în oraș, fiind mai ușor de încălzit un apartament de bloc. Cămara, aici, era plină: fructe uscate, rafturi întregi de borcane de dulceață, compoturi, murături, legume păstrate pentru iarnă. O gospodărie în care, cînd am intrat, am fost serviți, ca mai demult, cu dulceață de gutui și un pahar cu apă. Tot în zona de munte din Buzău, o familie de foști învățători din oraș au făcut dintr-o casă veche, ce sta să cadă, un mic palat, ducîndu-și viața acum la țară, în ritmul cîntatului de cocoși și al anotimpurilor. Și cîte exemple nu ar mai fi de acest fel! Astfel, cred că o mare parte dintre orășenii mutați la țară sînt din rîndul pensionarilor care se simt activi și vor să se păstreze astfel, ducînd un trai tihnit în casele părintești de unde au plecat cu mulți ani în urmă.

O a doua categorie de persoane care se mută la țară este reprezentată de tineri (poate între 35-45 de ani) care s-au născut la țară, dar au plecat de mai mulți ani să lucreze în orașele mari ori în străinătate. Aceștia se întorc acasă după mai mulți ani, de cele mai multe ori după ce au investit cîștigul în construcția unei case noi și moderne. Mai ales în ultimii ani am putut observa că se întorc în țară tot mai mulți tineri plecați în străinătate pentru a-și cîștiga un trai mai bun. Unul dintre verii mei, de exemplu, după mai bine de 15 ani petrecuți în Spania, cu toată familia (soția și doi copii), lucrînd în agricultură, s-a întors definitiv acasă, în satul natal, undeva prin județul Mureș. Copiii lor sînt cei mai încîntați, pentru că s-au întors în țara lor verde, în contrast cu zona aridă și toridă din sudul Spaniei unde și-au petrecut o parte din copilărie. Mulți tineri vin cu tot felul de noi cunoștințe învățate în muncile pe care le-au avut prin străinătate ori învățate din pasiune și le aplică în satul natal.

Acum mă gîndesc la două cazuri similare, două familii, una într-un sat din Maramureș, una într-un sat din Munții Apuseni, care au plantații de căpșuni, pe care mai apoi le vînd proaspete ori le vînd ambalate, ca fructe uscate, o activitate care le aduce suficient venit cît să trăiască în satul unde s-au stabilit, fără a-și dori să mai plece în altă țară sau să caute de lucru la oraș.

Dar poate cea mai provocatoare experiență privind mutatul la țară este cea a persoanelor care au crescut la oraș, au trăit acolo ori au plecat și au trăit cîțiva ani în străinătate, iar la un moment dat, vizitînd un loc sau trecînd prin satul unde locuiau bunicii, au simțit că trebuie să rămînă și să facă tot posibilul să se mute cît mai curînd.

Presa locală sau națională abundă în astfel de exemple, cu atît mai mult cu cît acești tineri au dat dovadă de suficient curaj pentru a lăsa trecutul în urmă și pentru a-și începe un nou capitol al vieții. Sînt în general tineri care poate că mai fuseseră la țară în vacanțe cînd erau copii, la bunici, dar uneori n-au avut parte nici măcar de aceste tipuri de experiențe tranzitorii, așa că mutatul la țară este o experiență cu totul nouă pentru ei. Iar aici, exemplele abundă din plin.

Așa este o familie de artiști, familia Scripcariu, care, mutîndu-se într-un sat de lîngă București, a început încă din prima jumătate a anilor 2000 să promoveze olăritul local, știind să îl pună în valoare într-un mod inedit. Acțiunile lor au dus la revitalizarea unui meșteșug ce abia mai supraviețuia și care cît de curînd va avea și un muzeu. Familia Scripcariu și-a dedicat viața, așadar, promovării patrimoniului cultural. În plus, între timp, cum școala din sat s-a desființat din cauza numărului mic de copii, mutîndu-se la centrul de comună, au deschis și o școală privată, în casa lor, unde au învățat, pe rînd, nu doar copiii lor, dar și alți copii din comunitate. La Piscu, de altfel, s-a coagulat o comunitate de orășeni mutați la țară, unii lucrînd în continuare în București, orașul de care-i desparte poate o jumătate de oră.

Un bun exemplu este și cel al unei tinere din București, Marlene Stanciu, specializată în management cultural, care s-a mutat de mai mulți ani în satul natal al bunicii ei, de lîngă Făgăraș, la Cincu, și care promovează meșteșugurile transilvănene prin asociația KraftMade, valorizînd meșterii locali, dar invitînd meșteri pricepuți și din străinătate. Atelierele de la Cincu aduc împreună mulți tineri, dar și alte grupuri de tineri care au făcut același pas și s-au mutat la țară, cum ar fi familia Vaida, care a înființat Asociația Monumentum, dedicată salvării și restaurării clădirilor tradiționale din mediul rural. Cumva, într-o comunitate extinsă la o regiune întreagă, fiecare vine cu propriile deprinderi și talente, iar lucrînd împreună, aduc prosperitate în comunitățile în care ei sînt activi. Tot Marlene Stanciu are un rol extrem de important în a coagula în jurul unui obicei revitalizat, Lolele din Cincu, comunitatea sașilor rămași în sat, dar și comunitatea sașilor stabiliți de mai mulți ani în Germania. Este un obicei care pe an ce trece ia amploare și face ca satul să fie tot mai cunoscut.

Și cîteva inițiative

Exemplele pot să curgă, însă mă opresc, nu înainte să amintesc și de cîteva inițiative ale altor grupuri, centrate pe activități ecologice. Astfel este exemplul asociației Green Mogo, aflată tot la doi pași de București, la Mogoșoaia, unde copiii pot să experiementeze cum este să ai grijă de plante: sînt organizate ateliere deschise de grădinărit, dedicate tinerilor, ce au parte, astfel, de o educație ecologică. Ori exemplul Satului ecologic din Apuseni (Almașu Mare), inițiat în urmă cu nouă ani, unde un grup de tineri au luat-o de la zero, construind case ecologice și ducînd un trai cît mai aproape de natură, promovînd principiile permaculturii și ale agriculturii acvaponice.

Din presă putem afla și de mulți alți tineri care au renunțat la afaceri de succes ori la servicii bine plătite, care s-au mutat la țară și au luat-o de la zero, căutînd soluții sustenabile pentru a putea continua să trăiască acolo, cu resurse proprii. Cîteva exemple sînt prezentate pe site-ul www.mutatlatara.ro, un site care se vrea o resursă și o inspirație pentru tinerii care încă ezită să facă acest pas, dar își doresc foarte mult. Alți oameni au avut nevoie de imboldul pandemiei ca să se mute la țară, poate un plan la care se gîndeau de mulți ani, dar care abia acum s-a nimerit cel mai bine să fie pus în aplicare. Sînt în general oameni care s-au format într-o meserie (lucrînd în domenii atît de diverse cum ar fi IT, domeniul cultural, management, jurnalism, geologie, inginerie etc.) pe care uneori au șansa să o practice și de la țară, într-un mediu în care ritmul vieții îl urmează pe cel al naturii, iar alteori se reprofilează, găsind soluții viabile.

Din mărturiile tuturor reiese că se simt, în sfîrșit, acasă, că și-au găsit liniștea la țară, pentru că, deși erau bine și în orașele de unde au plecat, au simțit că trebuie să plece. Cum este vorba în general de persoane foarte active, de cele mai multe ori activitățile lor nu se limitează doar la propria gospodărie, ei implicîndu-se într-un mod foarte activ în comunitățile care îi găzduiesc acum și pe care le fac din ce în ce mai cunoscute și mai apreciate. Faptul că se mută tinerii de la oraș la țară este, așadar, un lucru benefic nu doar pentru ei, ci și pentru satele în care locuiesc acum.

Anamaria Iuga este antropolog la Muzeul Țăranului Român și bursieră a New Europe College.

Mai multe