"Opţiunea secundă”

19 noiembrie 2009   Tema săptămînii

Cînd, în 1997, publicam la Editura Nemira Turnirul khazar (împotriva relativismului contemporan), reeditat în 2003 de Editura Polirom cu completări importante, problema pe care mi-o puneam nu era, stricto sensu, respingerea relativismului cultural, epistemologic şi etic. Aceasta mai întîi, fiindcă o doză bine temperată de relativism mi se părea (şi mi se pare în continuare) a fi necesară pentru respingerea oricărui tip de dogmatism şi fundamentalism. În al doilea rînd, ocupîndu-mă de chestiunea relativismului, am constatat că respingerea relativismului, mai ales a celui radical, este o sarcină destul de simplă şi de care se achitaseră deja, demult, aproape pe deplin, Platon şi Aristotel. Într-adevăr, a declara că totul " orice valoare, orice sens, orice ierarhie " ţine numai de context şi că nu poate exista judecată imparţială şi obiectivă în nici un domeniu este o propoziţie care se auto-invalidează şi dincolo de care orice discurs cu pretenţii de generalizare amuţeşte. Sigur, poate că unele evidenţe trebuie repetate iarăşi şi iarăşi sub diferite forme, deoarece propensiunea pentru susţinerea de absurdităţi nu expiră niciodată; totuşi, lupta cu un inamic care îşi contrazice propriile spuse în mod constant, fie şi numai prin felul său de viaţă, nu oferă prea mari satisfacţii intelectuale. Problema reală şi dificilă era de a pune ceva în locul relativismului care să nu fie un esenţialism dogmatic sau un fundamentalism religios. Cum să reconstruieşti un sistem de valori, o anume ierarhie, o orientare în absenţa unor presupoziţii "tari" despre lume şi fundamentele sale? E oare posibil un asemenea pariu care, acceptînd critica relativistă la adresa fundamentalismului, nu e totuşi un relativism? Da, cred că e posibil: metoda pe care am pus-o în evidenţă, bazată pe "opţiunea a doua" şi pe "comparaţia intrinsecă" oferă, cel puţin în unele cazuri, un mod de a discerne între sisteme, valori, poziţii filozofice şi culturale care nu presupune o judecată a priori. Semi-legendarul rege al khazarilor care, pus să opteze între creştinism, iudaism şi islamism, alege iudaismul fiindcă creştinul şi musulmanul aleg şi ei iudaismul drept opţiune secundă, nu s-a bazat pe preferinţe a priori. Mai mult, oricine în locul lui, urmînd aceeaşi procedură, ar fi ajuns la acelaşi rezultat, ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă ar fi urmat oricare altă procedură. De unde rezultă că procedura "comparaţiei intrinseci" este intersubiectivă şi stabilă, dar şi că ea este singura astfel. În ediţia a doua a cărţii am răspuns la unele obiecţii interesante, iar în volumul De la Şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş (Editura Humanitas, 2004), am încercat să aplic sistematic metoda "opţiunii secunde" la studiul utopiilor şi al ideologiilor. Motivul a fost că, în general, calificarea unui sistem de gîndire sau a unei ideologii drept utopice este un gest extrem de supus contextului, în sensul că, de regulă, adepţii unui sistem îl califică pe acesta drept "realist", în timp ce adversarii îl consideră "utopic". Pentru a evita relativismul şi contextualitatea mi s-a părut că o opţiune secundă etică " ceea ce am numit "proba responsabilităţii" " îngăduie să se decidă în mod intersubiectiv, nu asupra faptelor nude, ci asupra valorii lor. Vom afla astfel, nu ce să alegem, ci ce să nu alegem. Cred, în general, că a căuta "opţiuni secunde" reprezintă un demers fertil în destule domenii, unele ţinînd de metafizica cea mai pură. Încerc astfel o aplicaţie într-o carte dedicată temei nefiinţei în filozofia greacă " carte care va apărea anul viitor. De fapt, după cum, vorba lui Monsieur Jourdain, facem proză fără să ştim, aplicăm în viaţa practică "opţiunea a doua", fireşte cu destulă supărare, fără să fim neapărat conştienţi că, în acest fel, întemeiem o judecată de valoare pe preferinţe mai raţionale, mai constante şi mai generale decît atunci cînd decidem numai în baza "opţiunii prime". Aşa, de pildă, vom proceda în curînd toţi cei care, în al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, vom vota, destul de frustraţi, cu un alt candidat decît cel cu care am votat la primul tur de scrutin. De fapt, am putea spune că va fi următorul preşedinte al României tocmai acela care va atrage asupra sa cele mai multe opţiuni secunde ale electoratului. Dar interesant mi se pare altceva: la "prima opţiune" sîntem aproape cu toţii, cum se poate vedea în ultimele luni, împătimiţi şi isterici, închişi într-un sistem de preferinţe autoreferenţial. La a "doua opţiune" vom deveni mai rezonabili, mai lucizi, abandonînd într-o măsură considerabilă idiosincraziile. Şi, cine ştie, s-ar putea ca rezultatul să fie pozitiv, ca în următoarea istorie povestită de Plutarh: Se spune că, după lupta de la Salamina, generalii greci din toate cetăţile s-au strîns pentru a decide căruia dintre ei să-i acorde premiul pentru a fi fost cel mai bun comandant. S-a hotărît ca fiecare să treacă pe un bilet două nume. Cînd voturile au fost desfăcute, s-a constatat că pe prima poziţie toţi generalii se trecuseră pe sine, dar că, pe a doua poziţie, toţi îl puseseră pe Temistocle. În acest fel, Temistocle a fost desemnat ca cel mai vrednic general, dat fiind că întrunise cele mai multe voturi sosite chiar de la adversarii lui, deşi aceştia îl urau şi nu l-ar fi recunoscut niciodată în mod deschis drept mai bun decît ei toţi.

Mai multe