Optimismul ca formă de lamentare
O întîmplare din anii ’70, din prima mea practică de student la Sociologie. Aveam de aplicat un chestionar destul de stufos, într-un sat din Teleorman. Intervievam o băbuţă pe care o găsisem în curtea casei, pregătind o ciorbă de verdeţuri. La un moment dat, trebuia să o întreb ce orătănii are prin gospodărie. Răspundea invariabil, la toate speciile ornitologice din chestionar, că n-are, că n-ar avea cu ce să le hrănească. Între timp, eu terminasem ţigara pe care o fumam. Instantaneu, dintr-un hambar aflat în zona în care aruncasem chiştocul, cîţiva metri mai spre fundul curţii, s-au năpustit cîteva găini moţate, interesate să ciugulească obiectul aterizat în raza lor de acţiune. Baba le-a gonit degrabă, vărsîndu-şi năduful asupra unei presupuse vecine care şi-ar fi lăsat de izbelişte galinaceele.
Ştiţi şi dumneavoastră legendele urbane din vremea comunismului despre oamenii care pîrleau porcul în bucătărie noaptea, pe ascuns, să nu prindă de veste vecinii. Aţi auzit, probabil, şi bancurile despre miliţianul care raportează că X, suspect de disidenţă, mănîncă
, apoi că mănîncă salam de Sibiu şi, în final, că mănîncă. Adevărul e că regimul comunist a generat o cultură a disimulării bunăstării – a se vedea relativa modestie a locuinţelor, a vestimentaţiei şi a loisir-ului practicată de către vîrfurile nomenclaturii. Nevoia de etalare a bunăstării, consumul ostentativ postrevoluţionar reprezintă o mişcare de pendul originată în forţarea modestiei de către fostul regim.
Mai tîrziu, începînd din anii ’90, am făcut nenumărate sondaje, pe eşantioane atît de reprezentative cît m-am priceput. În mai toate exista o întrebare referitoare la veniturile respondentului (necesară pentru analiza răspunsurilor în funcţie de situaţia materială). Ei bine, orice calcule aş fi făcut, valorile obţinute nu doar că erau mult inferioare datelor din statistici (ştiu, n-aveţi încredere…), dar demonstrau în mod constant că aproximativ o treime din populaţia ţării a murit între timp de foame – căci veniturile declarate erau întruna mai mici decît minimul necesar subzistenţei.
Bătrîna din Teleorman, descendentă a lui Moromete („Păi nu ţi-am spus că n-am?! […] Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!“), exprima reticenţa funciară a omului de rînd faţă de orice oficial. E drept, eu, un student în practică, nu eram chiar un „oficial“, dar cum să explici ţăranului care a luat-o pe cocoaşă de cîte ori a venit la el cineva „de la centru“ cum e cu ancheta sociologică, selecţia aleatoare, anonimizarea informaţiei, prelucrarea statistică?
Reflexul pudorii legate de avere sau suspiciunea de bunăstare s-a păstrat după 1989, mai ales în primii ani cînd, ne amintim, orice străin apărut în comunitate era mai întîi întrebat dacă a adus ceva „ajutoare“. Şi totuşi, nu-i evident că sîntem „plîngăcioşi“, că avem în genă mania lamentării. Uitaţi-vă numai cu cîtă ostentaţie îşi etalează noii îmbogăţiţi, şi nu numai ei, „hainele de firmă“ şi maşinile scumpe, fie şi cumpărate la mîna a doua.
Ca să nu cădem în păcatul argumentaţiei prin exemple, să ne uităm în statistici. În ultimul Eurobarometru, la întrebarea de evaluare a situaţiei actuale („Cum apreciaţi situaţia financiară a gospodăriei dvs.?“), între conaţionalii noştri găsim 49% care răspund că e „foarte bună“ sau „mai degrabă bună“, în timp ce media UE este de 65%. Vedem deci că, şi statistic, românii sînt în grupul celor nefericiţi. Surpriza apare odată cu întrebarea proiectivă: „Vă aşteptaţi ca, în următoarele douăsprezece luni, situaţia financiară a familiei dvs. să fie mai bună, mai puţin bună sau la fel cu cea actuală?“, unde 36% din români răspund „mai bună“, situîndu-se astfel pe primul loc din UE în clasamentul optimismului, la egalitate cu Suedia (media UE fiind 22%). Sîntem de două ori mai optimişti decît eternul nostru termen de comparaţie, Bulgaria, unde doar 19% din respondenţi cred într-o ameliorare. E drept, sondajul respectiv a fost făcut în noiembrie 2014, în plină campanie electorală, cînd eram bombardaţi prin toate canalele cu promisiunea torentelor de lapte şi miere. Dar am verificat, în toate sondajele precedente răspunsurile din România sînt net superioare mediei europene.
Puse una lîngă alta, cele două informaţii ne spun că, pe de o parte, ne place să ne asumăm rolul victimei, chiar atunci cînd nu sîntem în situaţia respectivă, iar pe de altă parte, speranţa că mîine va fi mai bine ne însoţeşte lamentaţiile. La urma urmelor, credinţa naivă în luminiţa de la capătul tunelului e o consecinţă logică a văicărelii perpetue.
Pentru cetăţeanul unei lumi normale, răspunsul la întrebarea „Cum va fi mîine?“ este rezultatul unei evaluări reci a situaţiei existente şi a schimbărilor previzibile. Cînd repeţi zi de zi că o duci rău, că n-ai de nici unele, că soarta e felonă, situaţia e alta. La un moment dat oboseşti, simţi nevoia de schimbare. Şi-atunci, chiar dacă n-ai nici un temei, îţi zici că mîine va fi mai bine. Pur şi simplu pentru că nu mai e loc de mai rău.
Mircea Kivu este sociolog.
Foto: V. Dorolţi