Opt biscuiţi la leu

Am început să îmbătrînesc atunci cînd mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere, de căzut la pace cu mama, şi trebuie să mă trezesc zilnic la oră fixă, de dimineaţă, ca să mă duc la grădiniţă. Pe cuvînt că nu mint, că nu-mi falsific biografia. Îmi amintesc precis cum, în vreme ce păşeam repejor-apăsat cu o gentuţă de tablă în mînă, în care-mi zăngăneau nişte biscuiţi „opt la leu“, a încolţit în mine ideea că viaţa poate fi şi nasoală, lipsită de noimă. Bine, nu era nimic filozofic în mintea mea de-atunci, ci mai degrabă o primă senzaţie de – cum să-i zic? – blestemat ziua şi lumea în care m-am născut, o jale că deja le-am văzut pe toate şi că nimic nu merită să mă ridic din pat după deşteptător. Apoi, odată aprinsă scînteia care a împerecheat primii neuroni responsabili cu asta, în timp, ideea ori senzaţia s-a înrădăcinat şi s-a împînzit, cu ocazia unor diferite momente, precum:

Era duminică după-amiază şi mi-am amintit brusc de tema nefăcută la mate. Prietena mea din clasa a II-a mi s-a confesat că îl iubeşte pe unul dintr-a IV-a. Am realizat – la al nu ştiu cîtelea volum – că poveştile nemuritoare se sfîrşesc cam toate la fel. Chit că bine, dar la fel. M-am prins că luni dimineaţa e şi mai grav decît în restul dimineţilor. Mi-a murit un cîine. Am pierdut o săgeată la care muncisem vreo cîteva zile. Am spart o minge de „treijcinci“. Am priceput că n-o să pot fi „muşchetar“, nu din vina mea – eu mă pregătisem intens şi corect –, ci pentru că cei din jur nu vor accepta niciodată asta. N-am putut înţelege de nici o culoare ce fac diezul şi bemolul, cum şi de ce trebuie să-mi mişc mîna prin aer la măsura de trei pătrimi, drept urmare am luat primul 4 din viaţă la muzică.

A murit Winnetou. Iubita mea secretă chiulea prea mult de la ore. Profa de engleză care-mi aducea cu sacoşa cărţi „adevărate“ a fost detaşată altundeva. Nu m-am nimerit „la dansuri“ cu perechea dorită. Deşi am falsat voit-îngrozitor, m-au selectat în corul şcolii. La forumul pionieresc judeţean, nu eu am fost ales să merg la cel naţional, ci Irinel (pe care oricum îl invidiam pentru că avea pastă de dinţi şi săpun cu acelaşi nume), un mutalău cu tată ştab comunist. „La dansuri“ s-a rezolvat pînă la urmă să „cad“ cu perechea dorită, dar mă călca pe picioare, vorbea mult şi foarte plicticos. Peste cîţiva ani, am revăzut-o într-o haltă pustie, scuipînd absentă seminţe, cu curul pe bordură, în aşteptarea personalului de Paşcani. La recomandarea profei de istorie, am citit vreo cincizeci de pagini dintr-o carte, cică, de superaventuri: Fraţii Jderi.

Hai şi mai pe scurt, şi mai pe repejor, că n-o să mă încadrez în spaţiu:

În prima zi de liceu, am rămas de prost cu numitul Tărîţă, singuri, inutili, pe terenul de sport, după terminarea careului, pentru că n-am înţeles bine din care-a IX-a – „B sau E?!“ – facem parte. Cînd am nimerit B-ul, mai exista doar o bancă liberă, în spate, cu scaunele rupte. La sfîrşitul unei zile de serviciu la cantină, am privit îndelung la grămada de oale care-mi reveneau să le spăl. Eu, care mă consideram un jucător genial, nu mi-am mai văzut rostul în echipa de fotbal a clasei. Nu că m-au dat ăia afară, ci m-am cerut eu, din ruşinea de cum mă învîrteam, ca o curcă chioară, pe teren. S-a terminat Război şi pace. Cu o zi înainte de Crăciun, portarul mi-a spus agresiv că nu mai e voie de la Conducere să stau de Sărbători în căminul facultăţii. Mi-am luat rucsacul în spate şi am sunat, pînă mi s-a terminat cartela în cutiile înghesuite ale telefoanelor publice, pe la toţi prietenii şi rudele din oraş. Mai nimeni nu era acasă. Şi cine-a fost mi-a zis, cu scuzele de rigoare, că nu se poate. Am publicat prima carte şi nimic nu s-a schimbat. Într-o intersecţie oarecare de stradă (loc în care văd şi acum aproape concret, fizic, de fiecare dată cînd trec pe-acolo, o cruce), am aflat deodată că cel mai iubit prieten m-a trădat cumplit. Am înţeles pe ce s-a bazat şi cum a funcţionat comunismul, într-o şedinţă în care am fost evaluat de colegii de serviciu. Mi-am rupt un deget la baschet şi n-o să mai pot cînta niciodată ca lumea la chitară clasică. Pe un hol împuţit al Spitalului de Urgenţă, înconjurat parcă de toţi îmbolnăviţii planetei, un doctor mi-a spus: „Roagă-te la Dumnezeu ca taică-tu să treacă peste noaptea asta“. Brusc, am observat că am burtă. M-am plimbat de la un spital la altul într-o Salvare, a nu ştiu cîta oară, alături de mama, care a ridicat uşor capul de pe targă şi m-a încurajat cu un zîmbet: „Moartea doamnei Lăzărescu!“. Mi s-a stricat aparatul foto în garanţie, de la un cadru la altul, din senin, fără să contribui cu nimic la asta. M-am procopsit cu gastrită, atacuri de panică, agorafobie şi nu mai am voie să fumez ori să beau cafea. Am şters cu palma oglinda aburită de apa caldă, mi-am tras o zgaibă pe obrazul stîng cu lama M3 power sensation şi am înţeles că cearcănele or să rămînă întotdeauna acolo. „Mai inteligent sau mai bun de-atît nu poţi fi!“

Din fericire, între momentele de mai sus – şi multe, multe altele – au existat infinit mai multe frumoase. Nimic n-a luat încă pentru mine o turnură tragică, nu mi-a schimbat fundamental bucuria de a trăi. Nasol şi problematic – repet, nu tragic, nu dramatic; patetic, poate – e că pe măsură ce mă apropii de 40 de ani, mi se întîmplă din ce în ce mai des ca, la culcare, una dintre fazele de genul celor pomenite anterior să mi se strecoare, fără să vreau, în minte. Lucru care mă face să adorm din ce în ce mai tîrziu şi-aproape în fiecare dimineaţă să mă trezesc – de data asta înzecit mai intensă, răspîndită pînă în măduva oaselor, parcă pînă la ultima celulă glială din mine – cu acea senzaţie din vremea grădiniţei, cînd alergam cu opt biscuiţi la leu într-o gentuţă de tablă.

Florin Lăzărescu este scriitor.