Opinii mai presus de dovezi

În epoca post-adevărului, convingerile personale au ajuns la fel de importante ca faptele. Şi, ca în orice ideologie, şi pe Facebook contează doar ca celălalt să nu aibă dreptate, astfel că nici o postare sau comentariu nu rămîn neamendate/nepedepsite. Pare că pe Facebook funcţionează prezumţia de eroare şi că toată lumea, toţi ceilalţi în afară de tine trebuie corectaţi, iluminaţi, puşi la punct, aduşi pe drumul cel bun, eventual reduşi la tăcere. Doar că şi ceilalţi consideră la fel. Pe Facebook nu e loc de logică, nuanţe, dileme, doar de certitudini: toată lumea are dreptate (mai puţin tu) şi, totodată, toată lumea greşeşte (mai puţin tu).

Pe Facebook toţi sîntem aroganţi şi fanatici, de aceea ne poziţionăm, aprioric, împotriva celuilalt prin simplul fapt că e altcineva. Totul poate fi şi, prin urmare, trebuie combătut. Consensul creează nelinişte şi suspiciune. Facebook-ul este victoria supremă a maniheismului: amici și inamici, fără nuanțe, doar intransigență.

Radu Cosaşu scria cîndva în Dilema veche cam aşa: „Maniheismul nu are oroare de vid, cît de «totodată». Gîndirea maniheistă interzice orice punere sub judecată a noțiunilor și legilor sale, decretînd nuanțările, ambiguitățile vitale, ironos-ul (româneasca distanță) și ironiile împăciuitoriste, intelectualiste, elitiste sau decadente, dizolvante. În această blestemată etanșeitate și încremenire a sensurilor, în aceste fanatisme bine miruite și bine măsluite, se găsește izvorul tragediilor intelectuale, «de dreapta» și «de stînga»; maniheismul e cel mai cuprinzător totalitarism.“

Şi pentru că a fost rostit cuvîntul totalitarism, să facem un pas mai departe dinspre hate înspre fake news, conspiraţii şi minciuni, într-un cuvînt propaganda pe care Facebook o acceptă sau, cel puţin, o tolerează. Recent, comediantul Sacha Baron Cohen (geniul din spatele unor personaje-turnesol precum Ali G, Borat, Bruno sau cele din Who is America) a ţinut un discurs, după ce a fost premiat de Anti-Defamation League (este integral pe YouTube, cu comentariile dezactivate, ha-ha!), în care afirma că Facebook, dacă ar fi existat în anii `30, ar fi rulat reclamele lui Hitler cu soluţia finală: „Toată ura şi violenţa de azi sînt facilitate de cîteva companii de pe Internet care formează cea mai mare maşinărie de propagandă din istorie. Facebook, YouTube, Google, Twitter şi altele ajung la milioane de oameni. Algoritmii acestor platforme amplifică deliberat genul de conţinut care ne ţine conectaţi: poveşti şi informaţii care răspund instinctelor noastre primare şi care provoacă furie şi frică. Pe Internet cu toţii [conspiraţionişti, negaţionişti, terorişti, rasişti, xenofobi, impostori etc. – n.m.] par, în mod echitabil, legitimi.“

Dacă pe Internet este şocant cît de uşor o teorie a conspiraţiei poate conduce la acte de violenţă, ar trebui să ne preocupe şi cît de uşor vehemenţa cu care ne susţinem convingerile pe Facebook ajunge să blocheze orice urmă de dialog, orice negociere/împărtăşire de idei, sensuri, gusturi. Căci pe noi pare că nu ne interesează adevărul colectiv, cît faptul să avem, individual, dreptate. Or, din această încăpăţînare vanitoasă nu rezultă decît umilinţă, ignoranţă şi, în cele din urmă, dispreţ.

În ultimii ani am văzut cum prieteni de-ai mei devin pe Facebook tot mai lipsiţi de nuanţe, de bunăvoinţă, de umor. Dar dacă asta face Facebook din noi? Căci principiul şi algoritmii Facebook scot, uneori, tot ce-i mai rău în tine, căci te tentează/încurajează/provoacă/constrîng să te poziţionezi întotdeauna pe soclul cel mai înalt, avînd cea mai isterică reacţie. Dacă orice comentariu este un statement autosuficient, asta nu ne face nişte exhibiţionişti ai propriilor convingeri? Nişte militanţi ai propriei ignoranţe? Nişte dictatori ai propriului gust? Şi dacă Facebook scoate partea radicală din noi şi ne împinge să reacţionăm cu predilecţie negativ, la ce bun tot acest zgomot? Ce fel de bătălie este aceasta şi, mai ales, împotriva cui?

(O variantă a acestui text a apărut în revista Forbes Life)