„One dollar” și o sticlă de apă

Strîng din buze în timp ce barca înaintează pe întinderea ciocolatie. Din cînd în cînd, un val se izbește de bord. Îmi încleștez și mai tare fălcile, simțind stropul care a aterizat pe obraz și se prelinge cu repeziciune spre gură. 

Cînd am aflat de vizita la satele plutitoare de pe lacul Tonlé Sap, am sărit în sus de bucurie. Vedeam o apă limpede, cu case și bărci colorate, din care negustorii te îmbie cu fructe și flori. Dar totul se petrecea în mintea mea de turist ignorant, pentru care apa este firesc să existe. Pentru locuitorii lacului însă, apa este „dătătoarea de viață”, o zeiță îngăduitoare sau răzbunătoare, care le oferă casă și hrană și decide soarta copiilor lor. 

Cambodgienii, împreună cu un sfert din populația globului, se confruntă cu lipsa apei potabile, iar jumătate din planetă suferă de pe urma deficitului de apă pe fondul schimbărilor climatice și al creșterii populației mondiale. 

La cîțiva kilometri de Angkor, vechea capitală a Imperiului Khmer, cu faimoasele temple acoperite de junglă, Tonlé Sap îmi apare ca o mare învolburată, căreia cu greu îi poți cuprinde marginile. Este însă un lac cu apă dulce, cel mai mare din sud-estul Asiei, din care se hrănesc oamenii care își duc veacul pe întinsul apelor. În anotimpul ploios, apa ajunge pînă la podeaua caselor, înălțate pe picioroange de lemn, după care se retrage, în perioada secetoasă, lăsînd noroaiele să se zvînte sub cocioabele lacustre. De multe ori, casele construite pe platforme plutitoare își modifică poziția, plimbîndu-se dinspre mal spre larg, odată cu nivelul apei. 

Viața sătenilor se scurge între cele două sezoane, depinzînd de oferta de pește, de mînia valurilor și de accesul la apă curată.

În Cambodgia, trecută printr-un genocid care a nimicit un sfert din populație, rata mortalității infantile este pe primele locuri în regiune. 25 de copii la 1.000 de nașteri mor înainte de împlinirea vîrstei de 5 ani, principala cauză fiind bolile infecțioase și parazitare. Între 16% și 35% din gospodăriile cambodgiene, în funcție de anotimp, consumă apă din surse nesigure, iar în sezonul ploios, două din cinci gospodării folosesc doar apă de ploaie. 

Situația este chiar mai dramatică în zona rurală, unde trăiesc peste 70% din oameni și unde apa de băut este contaminată în mare măsură cu bacterii coliforme de origine fecală. Acest lucru duce la o rată mare de îmbolnăvire și deces în rîndul copiilor. 

După aproape o oră de navigare ajungem la tîrg, o construcție plutitoare pe două niveluri, în care se vînd pește și produse lucrate manual. Alături, un restaurant oferă o expoziție de reptile. 

În cuști de sîrmă, amplasate jumătate în apă, jumătate pe podețe de lemn, se lăfăie la soare, încălecați, mai mulți crocodili. Trebuie doar să îți exprimi dorința și bucătarii sar să-ți prepare o gustare.

Din bazar, o scară duce spre terasa amplasată pe acoperiș. Urc treptele și mă opresc pe platforma îngustă, deasupra restaurantului. În depărtare se ivesc casele sătenilor, acele garaje în derivă cu bărcile parcate lîngă ponton. 

Tîrgul a fost ridicat ceva mai departe de sat, cu intenția de a nu perturba viața localnicilor; o întreagă comunitate de colibe flotante, clădite la mică distanță una de cealaltă, prin mijlocul cărora nu poți trece fără să le invadezi sufletele. Uneori, o barcă cu vîsle sau cu motor se deplasează între tîrg și cătunul mișcător. 

Stau nemișcată, privind bărcile din care nimeni nu te îmbie cu fructe sau flori, cînd, pe marea cenușie, apare o luntre scorojită. O voce de femeie îngînă cuvinte necunoscute. O mamă cu doi copii, o fetiță și un sugar, au venit la cerșit la tîrgul cu turiști. 

Două pălării de pai, un mic hamac încropit dintr-o pătură și cîteva bomboane alcătuiesc averea bărcii. Deodată, cel mic începe să plîngă. Mama își întrerupe îngînarea, îl ia în brațe, îl întinde în patul improvizat și îi dă să sugă. Copilul apucăsînul cu nesaț și adoarme imediat. Lîngă el, fetița cu șuvițe roșietice, sclipind în bătaia asfințitului, se chinuie să deschidă ambalajul bomboanei primite de la turiști. 

„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia. O mamă într-o barcă nu și-ar putea-o permite niciodată. Doar noi, turiștii, ne bucurăm de apa îmbuteliată, pe care o folosim atît la băut, cît și la spălatul pe dinți, ca nu cumva un strop de E.coli să se strecoare prin țeava de la robinet.

Pînă nu demult credeam că doar Asia și Africa sînt continentele care se luptă cu deficitul de apă. Sărăcia, igiena precară, absența sistemelor de canalizare erau cele care puneau semnul egalității între aceste realități și lipsa apei potabile. 

Dar de cîțiva ani Europa se confruntă cu o secetă severă. Din 2018, nivelul pînzei freatice este în scădere, ducînd la dispariția de rîuri și lacuri. Vara trecută s-au impus restricții în utilizarea apei în Marea Britanie, Franța, Spania și Italia, iar în următorii ani se întrevăd raționalizări și în Germania.

Cum iarna din acest an a avut condiții de precipitații scăzute, Observatorul European prevede că seceta va cuprinde, pe lîngă țările deja afectate, și pe cele din Bazinul Mării Negre, precum Bulgaria și România.

În timp ce trag apa la baie, îmi imaginez culoarea maronie a rîurilor din Cambodgia. Doar că aici, în apartamentul din Cluj, apa e încă limpede și e potabilă. Aș fi mai în siguranță să-mi torn în pahar din vasul de toaletă decît să sorb din apa lacului unde doi băiețandri s-au aruncat în valuri. Se scaldă în volbura de culoarea pămîntului, pentru a reveni apoi, tîrîndu-se în patru labe, la mal. Ceva mai departe, pe un dîmb bătătorit, un puști legat de gît cu o funie trage bicicleta pe care stă așezată o fetiță. Se opintește cu capul înainte, ținînd cu o mînă funia înfășurată în jurul gîtului, căznindu-se să urnească din loc bicicleta copilei în rochie albă cu imprimeuri. Îi privesc prin stropul lipit de pleoapă și am impresia că pămîntul s-a transformat într-un aluat, în care noroaiele se amestecă cu urmele pașilor de copii.

Ioana Cosman este autoarea cărții de călătorie Porțile se închid la miezul nopții, Editura Trei, 2022.