Omul, vulnerabilităţile şi tehnologia - o discuţie cu doi spioni
Îmi închipui că experienţa de a recruta adversari, de a-i face să spună ce te interesează ori măcar de a-i trage de limbă le oferă spionilor un vast tablou al slăbiciunilor umane: e multă psihologie în meseria asta, agentul de pe teren lucrează strîns cu un psiholog operativ care îi spune „cum să-l lucreze pe onorabilul“, cum „să-l ia subţire“, cum să-l facă să vorbească. După ani de muncă în branşă, ce află – uman şi „filozofic“ – un spion despre slăbiciunile omeneşti? Ea: „Slăbiciunile omeneşti sînt importante mai ales cînd e vorba despre noi, ca să nu devenim vulnerabili. Cînd avem în faţă o ţintă, ne interesează vulnerabilităţile – care nu sînt totuna cu slăbiciunile. O vulnerabilitate poate fi, de pildă, o inteligenţă ieşită din comun, care îl face pe individ să fie respins de grupul lui. O vulnerabilitate poate fi, practic, orice element care îl face pe omul respectiv să spună «da» în momentul în care îi îndeplineşti nevoia care îl face vulnerabil. Colegii noştri asta sînt învăţaţi să facă: să identifice, dintre oamenii din mediul potrivit, omul care are o vulnerabilitate ce poate fi exploatată. Şi ajungi să-i cunoşti vulnerabilitatea după un anumit timp. Sînt şi surse care nu pot fi recrutate...“ Şi atunci, apare situaţia „care pe care“? Da, spune El, frecvent. „Nu sîntem singuri pe teren, mai sînt şi alţii care aleargă după aceeaşi pradă. Cînd identificăm o ţintă, sîntem convinşi că mai există cel puţin o entitate, un alt serviciu care fie o protejează, fie o vînează. Aşa că se ajunge la întîlniri între vînători – şi de la vînatul asupra unei prăzi comune ajungem să ne vînăm noi între noi, vînătorul dintr-un serviciu cu vînătorul din alt serviciu.“ Ea: „Aspectul cel mai interesant în zona aceasta de contraspionaj este că se află faţă în faţă doi indivizi, ofiţerul nostru şi ofiţerul lor. Nici unul nu este ceea ce pare a fi, pentru că fiecare are în spate o centrală şi o echipă. Dacă la o ţintă individuală îţi e mai uşor să-ţi dai seama cine şi cum e de fapt, care sînt punctele tari şi punctele slabe, care e vulnerabilitatea de care poţi profita, cînd se bat două centrale care nu se văd, se bat de fapt două poveşti. Şi cauţi fiecare amărît de detaliu care să-ţi confirme ori să-ţi infirme o supoziţie, ca să ştii dacă treci la pasul următor. Şi începe un fel de dans de lungă durată, care nu are spectaculozitatea din cărţi şi din filme, unde totul este concentrat. La noi, totul se întinde în timp pînă ajungi la momentul în care treci la acţiune sau, dimpotrivă, faci pasul înapoi pentru că ţi-ai dat seama că nu are rost“.
Lumea de azi e plină de tehnologie, iar în imaginarul public spionul e ajutat de tot felul de instrumente supertehnologizate. Cît de importante sînt gadget-urile în munca spionului? El: „Există unele naţii puternic tehnologizate şi unii oameni dependenţi de tehnologie, ceea ce îi face foarte vulnerabili. Vor să fie updated, să aibă cele mai noi tehnologii, dar asta deschide foarte multe breşe pentru noi. În măsura în care avem capacitatea să exploatăm acele portiţe – că e vorba de mail-uri, de reţele sociale sau de orice altă prezenţă a lor în lumea virtuală – obţinem informaţii importante despre indivizi: ce tabieturi au, pînă unde pot merge cu asumarea unui risc, cît de mult le place să joace rolul de trădător. Sub acest aspect, tehnologia prezintă interes pentru noi. Altminteri, chestiile din filme – stiloul cu glonţ, antena care interceptează nu ştiu ce – rămîn în filme“. Ea: „Spionul nu e un ninja, nu intră pe geam într-un birou ca să fure un document, ci găseşte individul care e titularul biroului, îl ameţeşte de cap, îl recrutează şi apoi individul îi aduce singur documentul“. Deci, elementul hotărîtor rămîne totuşi omul? Ea: „Depinde de la ţară la ţară. Noi fiind o ţară cu mai puţine resurse, farmecul ne-a rămas – aşa că am continuat să lucrăm în sistemul clasic, cu sursa umană. Au fost state care au mers în direcţia tehnologiei şi au scăpat din vedere importanţa omului. Aşa că au strîns un mare maldăr de informaţie pe care nu au putut-o prelucra în timp real şi au venit evenimentele peste ei şi i-au prins cu informaţia stocată pentru că nu a existat factorul uman care să dea alarma. Noi, neavînd banii necesari pentru tehnologie ori pentru a plăti consistent sursele – aşa cum fac alţii –, ne-am păstrat competenţele în a lucra cu oamenii, talentul social...“
Nu trebuie să fii permanent în alertă
Bine, miturile şi clişeele cad unul după altul: spionul nu intră pe geam în birou ca un ninja, nu are stilou cu glonţ, n-are nici o legătură cu Bond... E „multă muncă de birou“, de acord. Aşa că plusez: am citit că, în lumea de azi, o mare parte din informaţii se obţine din surse deschise, aşa că a apărut o „ramură“ nouă, OSINT (Open Source Intelligence). Deci, şi mai multă muncă de birou? Şi atunci se schimbă raportul între oamenii de pe teren, aflaţi în misiune, şi cei din centrală, analiştii care triază şi selectează pentru a găsi mărgica relevantă în grămada de informaţii? El: „Eu nu sînt un fan al surselor deschise, pentru că ştiu cît de multe lucruri plasăm noi pe asemenea surse ca să obţinem ce ne interesează. Aşa că mă gîndesc că şi alţii procedează la fel şi cine ştie cîtă intoxicare e în sursele deschise... OSINT poate răspunde necesităţii de a obţine unele informaţii generale, dar niciodată n-o să găseşti exact ce vrei. Or, asta nu-ţi oferă predictibilitate, nici profunzime şi nici «croiala» pe nevoile tale de informaţii. Există însă un loc unde noi, cei din zona operativă, ne suprapunem cu sursele deschise: sînt operaţiuni în care avem nevoie să publicăm anumite lucruri pentru unele ţinte de-ale noastre, pentru a provoca o anumită reacţie; pe de altă parte, avem nevoie de o confruntare între ceea ce ştim noi ca informaţie secretă şi ceea ce există deja în spaţiul mediatic. Dacă între ceea ce credem noi că este confidenţial şi ceea ce apare în media constatăm similitudini înseamnă că sursa noastră nu e chiar atît de confidenţială, că se informează copios din mass-media şi încearcă să ne livreze informaţii vechi, deja publice. Folosim deci sursele deschise ca pe un fel de turnesol“. Aşadar, munca ofiţerului operativ şi cea a analistului sînt la fel de importante, „relaţia e frăţească“: analistul realizează „traducerea“ între ofiţerul operativ şi decidentul politic şi, în acelaşi timp, îi furnizează operativului nevoia de informaţii pe următoarele luni a decidentului.
Dar – dincolo de munca de echipă, de „frăţia“ cu analistul, de centrala pe care o ai în spate – se simte singurătatea în momentul, în secunda în care eşti în misiune şi trebuie să acţionezi imediat, fără să mai poţi întreba ori cere un sfat? El: „Se simte, se simte. Există momente cînd îţi bate inima mai tare – nu neapărat din cauza pericolului, ci a mizei întîlnirii, cînd de pildă trebuie să te întîlneşti cu cineva, îţi construieşti scenarii convenite cu cei de acasă şi constaţi că pe teren se schimbă ceva şi trebuie să decizi singur altceva. N-ai telefon la tine, n-ai un alt coleg să te păzească de la distanţă. Dar nu e de speriat, ai mai face-o şi altă dată. Cînd ţara te-a trimis acolo, nu eşti legat de calorifer, trebuie să-ţi asumi şi riscuri, nu trebuie să fii dependent de încă unul-doi care să gîndească pentru tine“. Ea: „Un ofiţer devine autonom după zece ani, care înseamnă acumulare: cazurile tale, cazurile celorlalţi pe care le-ai cunoscut se adună şi te fac să fii capabil să decizi. Şi în alte profesii se întîmplă aşa, şi un chirurg trebuie să ia decizii rapide...“ Totuşi, chirurgul lucrează cu o anumită realitate anatomică, dumneavoastră lucraţi cu lucruri impalpabile: acolo, în misiune, rămas singur, nu poţi fi sigur cu cine vorbeşti, dacă nu eşti spionat sau manipulat la rîndul tău, dacă nu ţi-a „scăpat“ ceva relevant. Ea: „Nu e chiar aşa. Noi facem lucruri mult mai concrete decît se vede dinspre public sau din cărţi. Cu anii, prin experienţă, înveţi tehnicile, procedurile, şi atunci ştii la ce să te aştepţi. Sîntem atenţi, dar nu sîntem suspicioşi cu toată lumea, ne uităm la cei din jur după nişte criterii. Nu eşti permanent preocupat că toată lumea din jur încearcă să te spioneze ori să te manipuleze. Cauţi nişte repere la o persoană şi, dacă sînt îndeplinite, ştii ce ai de făcut; dacă nu sînt îndeplinite şi persoana cu care vorbeşti e inocentă, iarăşi ştii ce ai de făcut. Nu trebuie să fii permanent în alertă“.
El: „În fond, e o singură viaţă, nu e o viaţă dublă. Nu închidem o identitate şi deschidem alta. Contează foarte mult cum ne pregătim – practic, te pregăteşti toată viaţa pentru a te confrunta cu necunoscutul, pentru a te confrunta cu lipsa de informaţii. Noi ne pregătim pentru toate acestea, sîntem dornici să ne confruntăm cu ele, pentru că sîntem formaţi mental în acest sens. E o singură viaţă. Toate celelalte chestiuni care se întîmplă – locul de muncă al soţiei, şcoala copiilor, colegii cu care ne întîlnim şi nu ştiu că sîntem sub acoperire – fac parte din această viaţă, sînt deja filtrate prin prisma muncii noastre de spioni. Aşa sîntem educaţi să înţelegem totul – şi oportunităţile, şi ameninţările“.
***
Eşecuri şi succese
El: „Avem situaţii în care am eşuat – şi eu, şi alţi colegi de-ai mei –, dar asta nu ne-a făcut să aruncăm prosopul. Fiecare zi în această meserie picură cîte ceva în sînge: nu-ţi găseşti menirea decît făcînd asta şi nu te mai vezi făcînd altceva. N-am ajuns să spun «le-am văzut pe toate, le ştiu pe toate, am epuizat ce aveam de făcut în acest serviciu, gata». Tot timpul mai e ceva de făcut, mai e de găsit o informaţie care să schimbe soarta ţării în bine. Sînt însă şi tineri care nu au prins sistemul educativ dinainte de 1990, poate nici nu s-au străduit prea mult, aşa că am avut şi abandonuri pe parcurs – din motive de salariu sau din alte motive (inadaptare, teama de a pleca în misiune)“.
Ea: „Depinde cum faci această meserie – cu pasiune sau ca pe un simplu job. Dacă stai cu ochii pe ceas şi aştepţi să se termine programul, n-ai făcut nimic, la primul hop mai serios renunţi. Relaţia mea cu activitatea operativă e indirectă, eu sînt „în spate“; dar fiecare propoziţie scrisă corect despre o sursă pe care eu n-am văzut-o niciodată şi pe care ofiţerul venit de la întîlnire mi-o confirmă îmi dă energie pentru mult timp înainte. La noi, eşecurile sînt de fapt tentativele de recrutare ratate, iar succesele sînt recrutările reuşite. Sînt operaţiuni de o frumuseţe... de film! Am participat la o operaţiune de recrutare cu un serviciu partener – unul legendar!; după care toţi cei din serviciul partener au spus acelaşi lucru: «în viaţa noastră n-am asistat la aşa ceva, n-am ştiut că se poate face aşa, ieşeam la pensie fără să ştim asta»...“
El: „...«şi nu ştiam că voi puteţi să faceţi asta. Iar dacă voi puteţi să faceţi asta aici, la noi, ne gîndim cu groază ce s-ar fi întîmplat dacă făceaţi asta fără ştirea noastră»...“