Omul Vîrstei de Aur
Dacă nu ţii seamă de momentul prielnic în care poţi privi în urmă cu folos, s-ar putea să te amăgeşti în fel şi chip, luînd darul cel bun al sorţii drept venin şi dezastrele drept semeţe reuşite. Amîn vremea bilanţului, nu a sosit încă ceasul tîrziu în care trecutul se vede limpede, cum se spune, ca un lanţ muntos perfect desenat la orizont în atmosfera pură de după ploaie.
De o anume întîlnire din anii mei de formare pot vorbi însă fără teama că aş fi în primejdia de a mă înşela. Dacă nu l aş fi cunoscut pe Sergiu Al-George, aş fi fost, fără urmă de îndoială, o cu totul altă persoană. La fel au simţit toţi cei care l-au întîlnit, dacă e să credem mărturiile lor. Partea cea mai bună din noi i se datorează.
Era un om dintr-o specie rară, chiar şi pentru vremurile acelea, cînd încă se mai rătăceau printre noi, în plină Vîrstă de Fier, oameni „vechi“, din Vîrsta de Aur. Trebuie să crezi că Providenţa te iubeşte nespus dacă îţi va fi scos în cale, la o vîrstă fragedă, o astfel de persoană, dar neajunsul unei asemenea fericite întîmplări este că trebuie să plăteşti apoi o viaţă întreagă pentru favor, căutîndu-i, fără sorţi de izbîndă, pe cei din aceeaşi familie spirituală.
Ce-ţi dăruia, de fapt, Sergiu Al-George, într-atît de preţios? Învăţai de la el ce este „treapta superioară“, fără de care nici ştiinţa, nici curajul, nici bunăvoinţa, nici vreo pricepere, nici vreo performanţă dintre cele care sînt premiate în vremea noastră nu are preţ în ordinea transcendentă. Nici o virtute nu contează îndeajuns dacă nu o ai pe aceea care le integrează pe toate. Nici o ştiinţă nu are preţ în afara eticului. După cum nici o cunoaştere nu te scuteşte de ratare dacă vei parcurge în neştire cărările acestei lumi fără a-ţi încorda simţurile interioare pentru a percepe foşnetul celeilalte. Înţelepciune, nobleţe, generozitate, bucurie, vocaţie a prieteniei – pe acestea le respira persoana lui, cu intensitate şi candoare, sub imperiul unui simţ acut al sacrului. Asemenea marilor învăţători ai lumii vechi, îşi trăia bogata şi rafinata ştiinţă, opus total profilului de „tehnician“, atît de popular astăzi (şi, nu mai vorbesc, complet străin de cel al „omului de carieră“).
Era făcut să participe la sympatheia întregului armonios al lumii, te învăţa încîntarea, te învăţa să simţi taina lumii şi să crezi în ea, în coerenţa ei, dincolo de orice aparenţă înşelătoare. Mistic deplin, parcă pentru el se rostise formula „All is symbol“. Oglinda magică a lumii nu se spărsese pentru el, ca pentru cei mai mulţi dintre europeni, prin revoluţiile repetate, în ritm accelerat, de la Renaştere încoace. Sens plin şi greu găsea şi în marile religii, către care Eliade îi deschisese calea de timpuriu, dar şi în faptele însemnate ale vieţii sale şi ale vieţii altora, ba chiar şi în faptele mărunte, care, pentru cei mai mulţi, se pierd în proza veacului. Observatorii superficiali şi neinstruiţi l-ar fi catalogat drept superstiţios. În fapt, deschiderea lui către divinaţie şi atenţia veşnic trează la omina se explica perfect prin structura lui lăuntrică de maestru şi primitor al semnelor. Şi pentru că vedea semn şi sens în toate, semnele şi sensul veneau către el, a trăit potrivit cu ele, a murit potrivit cu ele. Le primea nu cu spaima superstiţiosului, ci cu bucuria lucidă a iniţiatului. (Din vremea dinspre sfîrşitul vieţii sale, îmi amintesc că rămăsese marcat de un film neverosimil de frumos, după Pana de automobil a lui Dürrenmatt – pe care, în chip greu de înţeles, nu l-am revăzut de atunci. Acolo, un Sordi mai dulce-năuc ca niciodată, întruchipîndu-l pe poltronul inocent, se lasă ademenit de o misterioasă, splendidă motociclistă îmbrăcată în piele din cap pînă în tălpi, care îl ademeneşte către castelul unde se va trezi supus judecăţii finale şi, în cele din urmă, către moarte. Filmul era, de fapt, despre trezirea la realitatea paralelă a spiritului, care se poate produce tîrziu, dar nu neapărat prea tîrziu, chiar în ultima clipă înainte de moarte. A fost fascinat, înţelegînd, totuşi, prea bine că primise un semn prevestitor al morţii sale.)
Copil fiind, la ospeţele de sărbători – adevărate „banchete greceşti“, neverosimile triumfuri filozofico-literar-culinare asupra regimului odios –, urmăream cu nesaţ, de sub un colţ de masă, polemicile cordiale dintre „nenea Sergiu“ şi „nenea Alecu“ (Paleologu, fireşte). Nenea Sergiu – mereu pe poziţii platoniciene, nenea Alecu, Aristotel întreg. (Ţineam cu Platon, instinctiv, de pe atunci. Ţin şi acum, nu-i vorbă, cu toate că, între timp, am făcut cîteva adînci reverenţe Stagiritului.) Aveam să recunosc mai tîrziu, în celeberrima „Şcoală din Atena“ rafaelită, posturile celor doi amici care stîrniseră cele dintîi conflicte ale conştiinţei mele: mi am dat seama că ştiam de mult indexul acela al lui Platon, ridicat, injunctiv, către Modelul Absolut, şi gestul perpendicular al discipolului Aristotel, îndemnînd la străbaterea hotărîtă, dar nu lipsită de asistenţă divină, a Contingentului.
Aşa cum numai foarte puţini oameni izbutesc, Sergiu Al-George împăca în sine înclinaţii opuse, care i-ar destructura complet pe cei slabi sau i-ar face să pară neserioşi; în schimb, unor puţini aleşi le asigură coerenţa maximă. El putea fi, de pildă, rusofil şi orientalist pătimaş, ortodox şi cosmopolit, conservator („reacţionar“ chiar) şi progresist, inflexibil în atitudinea morală şi complet lipsit de aroganţă, cerebral şi senzual, ascet şi hedonist, minte deschisă, infinit de nuanţat în judecăţile sale, şi cusurgiu, plin de idiosincrazii care-i amuzau şi-i contrariau prietenii („Mă dragă mă, am rezerve!“).
„Şade oare frumos unui credincios pravoslavnic să fie atît de împătimit de Orientul cel păgîn?“, îl întrebau unii şi alţii. Acestora le răspundea nedumerit: „Cum? Dar India m-a apropiat mai mult de creştinism, mi-a descoperit esenţa creştinismului!“ Şi într-adevăr, reuşea să fie un indianist din clasa celor cu adevărat mari, dezgustat de mofturile tuturor exotiştilor şi plictisiţilor care alergau spre Orient din prea mare sărăcie sufletească, pătruns fiind, totodată, de geniul ortodoxiei, înţelegînd-o şi asumînd-o în toată adîncimea ei. Între Dostoievski şi Tolstoi, îl alegea fără să ezite pe cel dintîi, în care recunoştea sufletul rus în alcătuirea lui cea fără pată. Tolstoi „greşise“ undeva, pe cale, ce să mai spunem de Cehov, care te făcea să simţi deja în spate fiorii de gheaţă ai Revoluţiei din Octombrie…
Intelighenţiei bine-intenţionate prooccidentale din zilele noastre ne grăbim a i spune că nici afinităţile sale cu Orientul, nici ortodoxismul de coloratură rusă nu-l făceau pe Al-George mai puţin european ori neînstare a pricepe măreţia Occidentului. Era pătimaş, dar nu fanatic. Ce-i drept, cu englezii avea o perpetuă dispută, neputînd să le ierte cucerirea Indiei (samurai prin fizionomie şi alcătuire morală, avea, totuşi, şi ceva foarte gentlemanlike în alură şi pînă şi-n măruntele i obiceiuri, iar pasiunea pentru limba engleză, într-o epocă în care orice intelectual era prin definiţie francofon, era curios de mare la un adversar al Imperiului Britanic). Ce-i drept, de cartezianism era departe, de Iluminismul pregătitor de amarnice revoluţii, nu mai puţin, pozitivismul şi scientismul erau pentru el culmea ororii (strîmba din nas chiar şi atunci cînd, copii fiind de 10-12 ani, îi expuneam lista lecturilor noastre şi ajungeam la inconturnabilul Jules Verne). Ştia însă prea bine că Occidentul nu e doar atît. La întoarcerea din ultima lui călătorie în India (o adevărată praeparatio mortis), trecuse prin Roma şi se lăsase îngenuncheat de Cetatea Eternă, recunoscînd-o drept capitala de drept a lumii.
Faţă de comunism şi comunişti, aversiunea i-a fost întotdeauna radicală, iar purtările, fără echivoc. Nici umbra vreunei îndoieli nu poate plana asupra lui. Bloc de stîncă în faţa presiunilor din partea sistemului criminal (şi Dumnezeu ştie cît de mari şi de perfide erau acelea!), era totuşi capabil de afecţiune şi înţelegere pentru cazurile speciale ale unor prieteni care, rătăciţi prin misterioasele, întortocheatele hăţişuri ale vieţii, ajunseseră, vremelnic poate, în tabăra netrebnicilor. (A continuat, de pildă, să-l iubească pe doctorul Gheorghe Brătescu, pentru care l-am auzit şi eu, ca şi alţii, pledînd cu căldură.) Dar nici idealurile burgheziei nu-i erau aproape, căci adevărata lui structură era de aristocrat şi cavaler pacific, înălţînd ochi visători la steaua virtuţii şi a frumuseţii eterne, care străluceşte peste cei cu simţul gestului gratuit şi nu poate fi văzută de pragmatici şi întreprinzători.
Respectul pentru „arhaic şi universal“ îi hrănea antipatia pentru colonialism, era un antirasist convins. Cum putea fi altfel? Gandhi era pentru el modelul politicianului perfect, dovada vie şi triumfătoare că se poate face „politică cu mîinile curate“. Dar preţuia chiar la ţigani, pe care-i percepea prin lentila romantic-rusească, simţul neatîrnării şi înclinaţia lor ancestrală către amor, frumuseţe şi aur. Cînd vreun prieten surprins riposta invocînd neaderenţa acestei etnii la civilizaţie, răspundea prezentînd ca argumente farmecul tinerelor ţigănci ori splendoarea meseriei de florăreasă. Nu se poate – nu-i aşa? – să vieţuieşti în preajma florilor şi să ai suflet întunecat. Se lumina la faţă vorbind cu ei, după cum se lumina vorbind cu oameni simpli, cu ţărani, cu precupeţi. Recomanda să dai cerşetorilor pomana aşteptată fără a face procesul nevredniciei, ticăloşiei ori al parazitismului lor: nu-i treaba noastră, pomana e un gest care ţine de mila universală.
De lipovenii de la 2 Mai îl lega un sentiment aproape fratern. Stîrnea rîsul răguşit şi gîjîit al doamnei Izot, bătrîna noastră gazdă lipoveancă, destul de posomorîtă altminteri, atunci cînd, descinzînd impetuos din Trabantul care fumega după drumul mereu prea lung de la Bucureşti spre mare („È arrivato Zampanò!“), se repezea cu braţele deschise către ea, zîmbind transfigurat, cu întrebarea rituală: „Rîba iesti?“ Pentru că da, se ştie, Al-George era regele ihtiofagilor („Cumetre, îi spunea tatei, cel mai bun lucru din lumea asta este peştele. Dar deasupra e racul!“). Simţea faţă de peşti o admiraţie aproape religioasă şi o atracţie irepresibilă, divinizîndu-i şi ingurgitîndu-i totodată cu respect, ca pe nişte fiinţe mitice, fiinţele pe care lumea se sprijină de la începuturile ei. (În bibliografia lui obligatorie, pregătitoare pentru această nobilă, dublă atitudine, intra „Pescarul Amin“ al lui Voiculescu.)
Spre încîntarea vegetarienilor, a naturiştilor şi ecologiştilor de astăzi, voi aminti că apropierea de ascetismul indian şi creştin, atenţia trează către doctrine ale metempsihozei, dar şi fascinaţia lui pentru orice formă de viaţă îl îndemnau în taină să refuze carnea: „Cum să mănînci o asemenea fiinţă superbă?“, se întreba, trist, în faţa unui somn uriaş, care urma să ia calea plitei. De altminteri, nu agrea defel uciderea ţînţarilor ori a păianjenilor, cărora le descoperea calităţi indiferente muritorilor de rînd: „Ştii de cîte mii de ori pe secundă vibrează aripa unui ţînţar?“ În schimb, în faţa unei piersici acoperite de puf exclama: „Iată, minunea asta e făcută spre a fi mîncată de noi!“ Se putea mulţumi, ca un penitent oriental, cu un blid de orez fiert. Dar… nu a împins niciodată aceste porniri şi reflecţii pînă la rigiditatea unei ideologii. Şi-a îngăduit, pînă la capăt, forma particulară de exultaţie şi estetism a ospăţului cu prietenii, care îl leagă, mereu şi mereu, pe om de aproapele său şi de strămoşi.
Ne întrebam, la ani buni după moartea lui, cum ar fi evoluat după Revoluţie, cînd adevărurile atît de limpezi înainte s-au amestecat, iar privirile lucide ale atîtor martori ai trecerii ultimei jumătăţi de secol s-au tulburat. Oare slavofilia lui atît de poetică l-ar fi făcut putinist? Oare simpatia pentru orientalii dislocaţi din anistorismul lor mistic de neastîmpărul occidental l-ar fi făcut să îmbrăţişeze antioccidentalismul care dictează în mare parte politica mondială de astăzi? Ar fi devenit, oare, mai naţionalist? mai ortodoxist? – E greu de vorbit în numele celor duşi, dar putem fi siguri că marea lui inteligenţă şi rafinamentul lui moral l-ar fi ferit, oricînd şi oriunde, de extreme.
La început, înainte cu mult de venirea noastră pe lume, s-a petrecut o scenă epică, ale cărei detalii nu le mai ştiu şi mă tem că nimeni nu mi le-ar mai putea aminti: întîlnirea tatei cu Sergiu Al-George, purtaţi unul către altul undeva, între coloniile din Balta Mare a Brăilei, de două convoaie de prizonieri care aveau să se unească într-unul singur. Tata povestea că a văzut de la distanţă fruntea înaltă, inconfundabilă a lui Al-George şi apoi, apropiindu-se, ochii aceia puternici şi pătrunzători, peste a căror privire nu puteai trece fără a tresări.
Ioana Munteanu, doctor în filologie clasică, este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București.