Omul singur şi <i>binele naţiunii</i>
Laura Smith-Spark a analizat, în cadrul unei emisiuni difuzate la BBC pe 26 mai 2007, dependenţa de putere a liderilor autoproclamaţi din Africa şi America Latină. Lista propusă de autoare este impresionantă şi motivaţiile, plauzibile: la ora de faţă sînt opt şefi de stat ajunşi în funcţia supremă, în urma unor lovituri de stat. Cel mai vechi "în meserie" este Muammar Gaddafi, din Libia, şef al statului din 1969. Nu au intrat la socoteală civilii sau militarii ajunşi la putere în urma unor alegeri trucate. Iată cîteva fragmente extrase din analiza jurnalistei britanice: Puterea ca afrodisiac Richard Reeve, un analist african de la grupul de analiză Chatham House, situat la Londra, arată că mulţi conducători militari implicaţi în lovituri de stat rămîn la post mai mult timp decît s-a prevăzut iniţial. "Adeseori ei nu intenţionează să rămînă la putere cînd ajung acolo, dar puterea funcţionează ca un afrodisiac. De îndată ce o ai, e greu să renunţi la ea. Mai e şi frica de punerea sub acuzare după ce vor părăsi puterea. E greu să te întorci la viaţa anterioară de soldat, aşa că ei vor o recompensă financiară, o amnistie şi dacă nu, se menţin la putere." Durata cît se menţine la putere liderul unei lovituri de stat depinde şi de dimensiunea forţelor care-l susţin, dacă armatele sînt structurate, bine echipate, pentru a-şi asuma rolul guvernării. "Apare şi sentimentul că o conducere militară este o instituţie cu o durată mai mare decît cea politică." Binele naţiunii Ronaldo Munck, profesor de sociologie la Dublin City University, sugerează că în imaginea despre sine a autorilor de lovituri de stat militare funcţionează şi un anume sentiment de autodepreciere. În America Latină, în anii 1960 şi la începutul anilor â70, intervenţia militară era declanşată de instabilitatea economică şi de forme ale crizelor politice. "Militarii apăreau ca salvatori ai situaţiei - aşa se prezentau - promiţînd că democraţia va fi restaurată. Se vedeau pe ei înşişi ca gardieni ai stabilităţii din ţară, deasupra partidelor politice... dacă partidele politice se ceartă şi nu guvernează, ei intervin ca să conducă ţara Ťpentru binele naţiunii»". Situaţia s-a schimbat în anii â80 cînd guvernele din America Latină au căzut de acord să nu-i recunoască pe liderii care au venit la putere prin mijloace militare. Profesorul Munk explică această poziţie prin recunoaşterea realităţii că regimurile militare nu guvernează bine şi nu pot dura prea mult timp. Forţele externe Confruntîndu-se cu presiunea internaţională, mulţi lideri ai loviturilor de stat au tins să-şi dobîndească legitimitatea abandonînd rolul militar, organizînd alegeri civile. În unele ţări, li se acordă creditul de a fi adus o nouă stabilitate în politica ţărilor lor. Dl Reeve îl citează pe preşedintele Republicii Mali, Amadou Toumani Toure, un general care, în 1991, a răsturnat un dictator militar şi, în următorul an, a oferit civililor puterea, ca un exemplu de lider al unei lovituri de stat care şi-a cîştigat statutul de erou, ţinîndu-se de cuvînt. A cîştigat alegerile prezidenţiale din mai 2002 şi e la putere pînă în zilele noastre. (...) "Nu i-aş învinui doar pe militari, pentru că nu sînt singuri cînd se decid să pună mîna pe putere" - spune profesorul Munk. "În America Latină vor exista întotdeauna puternice grupuri civile care se alătură militarilor şi le cer să intervină. În general, militarii nu au inteligenţa politică necesară ca să acţioneze independent."