Omul nou şi omul vechi în politica germană
Trecuţi prin experienţe politice abisale şi zguduiţi de ideologii şi regimuri totalitare mai rău decît orice alt neam, germanii ar fi trebuit să fie la adăpost de ispita construcţiei omului nou. Dar, din păcate, nu-s. De altfel, nici francezii nu stau prea bine. Recent, Emmanuel Macron, el însuşi un om foarte nou în politică, al cărei Olimp nu l-ar fi putut escalada în veci dacă nu reuşea, versatil, să se prezinte ca proaspăt adversar al establishmentului, elogia călduros Germania.
De Ziua Amintirii (dedicată comemorării celor căzuţi în războaiele mondiale, în care germanii i-au ucis pe francezi şi viceversa), preşedintele Franţei s-a hazardat să afirme, ca şi cum ar fi un fapt, că „Germania“ şi-ar fi „învins sîngeroşii demoni naţionalişti“.
Aşa să fie oare? Pioasa speranţă a liderului Hexagonului fusese şi o fierbinte dorinţă a elitei care a pus bazele Constituţiei germane din 1949. Cu zel neînfrînat a rîvnit-o şi cea progresistă, care a ajuns la putere, în Germania, în siajul revoltelor studenţeşti din 1968. Această elită de stînga a schimbat în ultimele decenii faţa naţiunii, refăcînd-o după chipul şi asemănarea zeului pacifismului, căruia i se închină mai toate partidele spectrului democratic nemţesc, cu excepţia creştin-socialilor bavarezi şi a unei părţi a creştin-democraţiei Angelei Merkel. Cea din urmă, aflată la final de îndelungată, dar nefericită domnie, în cursul căreia a contribuit esenţial la erodarea democraţiilor şi construcţiei europene, între altele prin deschiderea graniţelor pentru migranţi, ca şi prin intransigenţă, doar aparent raţională, faţă de britanici, a sfîrşit prin a ceda. Merkel a acceptat deci să renunţe la şefia partidului ei creştin-democrat, ceea ce ştie că o va costa şi mandatul de cancelară.
Abandonul pare să-i fi eliberat resursele interioare, determinînd-o să dea cu tifla mai dezinhibat decît pînă acum voinţei naţiunii, care a demonstrat în doi ani de scrutine că vrea altă politică, una conservatoare şi naţională. Nu una multilateralist-globalistă, cum a preferat să facă Merkel din 2010 încoace. Izbăvită de nevoia de a modera între diversele facţiuni ale CDU, s-a putut deci dezlănţui în ultima ei cuvîntare în Bundestag, rostită ca şefă a CDU şi, simultan, a guvernului federal, spre a ţine un înflăcărat discurs favorizînd controversatul Pact ONU pentru migraţie.
E un proiect pe care oficialii germani l-au ţinut mult timp sub obroc, sperînd poate ca trecerea lui stăruitoare sub tăcere să păstreze calm poporul şi să facă futile pseudoargumentele necesare întru justificarea lui. Or, cea din urmă a devenit imperioasă şi inevitabilă după problematizarea pactului de către oamenii noi ai politicii germane, populiştii AfD, cărora stîngismul cancelarei le-a făcut generos loc să se ivească la dreapta spectrului politic german.
Şi după ce un şir tot mai lung de democraţii liberale, între care ale est-europenilor, ale SUA, Austriei, Elveţiei, ale ţărilor scandinave, Australiei şi Israelului au refuzat, rînd pe rînd, să-l semneze. (...)
(Sursa: Deutsche Welle)