„Omul nou“ – o idee tenace interviu cu Alexandru CĂLINESCU

Prima parte a recentei dumneavoastră cărți, O lume care a luat-o razna, este ca un caleidoscop al noilor forme de fanatism propagate de corectitudinea politică: mișcarea woke, ideologia decolonială, ideologia de gen, antirasismul extremist, feminismul extremist, ecologia extremistă. „Rotirea” acestui caleidoscop începe cu două capitole: „Vorbind în șoaptă” și „Epoca de aur a propagandei” care ne reamintesc ororile comunismului. Are legătură corectitudinea politică cu ideologia comunistă?

Are, cu siguranță. Gîndiți-vă, de exemplu, la ce s-a întîmplat în China în timpul așa-zisei „Revoluții culturale”. Orice abatere de la dogmă era aspru pedepsită, recalcitranții erau ostracizați, se miza pe „reeducare”, pe intoxicare ideologică. Să nu uităm apoi că un  principiu de bază al wokismului este principiul intersecționalității, ce implică punerea în relație a trei factori: rasă, clasă, gen. Unul din aceste elemente este de fapt actualizarea „luptei de clasă”, deoarece presupune o confruntare permanentă între „opresori” și „oprimați”. Toate regimurile comuniste au practicat, în forme mai mult sau mai puțin violente, „cancel culture”, au demolat statui și au rescris istoria. Ca și în comunism, adepții corectitudinii politice încurajează delațiunea: în multe instituții (îndeosebi în universități) există un fel de „comitete de etică”, în fața cărora sînt aduși cei care au avut un comportament „deplasat”. Un eseist, Mathieu Bock-Côté, a numit wokismul „totalitarism fără Gulag”: deși cam brutală, formula merită – cred – să fie reținută. În fine, și wokismul, și comunismul și-au propus să construiască un „om nou”.

Firește că sînt și multe diferențe. În materie de erotism, societățile comuniste se caracterizau printr-o pudibonderie ridicolă, wokismul privilegiază etalarea sexualității, îndeosebi a celei marginale. Ideologic, wokismul se reclamă de la gînditori (filozofi, sociologi) care la rîndul lor au fost influențați de marxism. Sînt și influențe care vin dinspre stînga extremă, de sorginte troțkistă, spre exemplu, de unde ideea că ordinea statală trebuie demolată și că poliția este cel mai mare dușman (sloganul în vogă astăzi în manifestațiile din Franța este „Tout le monde déteste la police”).

Pe de o parte, există încă nostalgia comunismului în țările care l-au trăit, pe de alta o tentație, în ciuda dovezilor privind ravagiile comunismului, în societățile cu o istorie profund democratică. Este comunismul un virus social? Care îi sînt cele mai propice medii de dezvoltare?

În țările care au trăit comunismul există nostalgicii, cei care susțin că „înainte era mai bine”. Fenomenul e ușor de explicat: pentru unii, comunismul înseamnă tinerețea, petrecerile cu prietenii, întîlnirile cu persoana iubită, pentru alții înseamnă apartamentul la bloc, serviciul asigurat la uzină, traiul mediocru sau chiar sărăcăcios, dar previzibil. Sînt însă mulți tineri care nu au cunoscut direct comunismul și care se obstinează să-l idealizeze, pentru că așa i-au educat părinții sau pentru că s-au „convertit” prin lecturi ori prin vizionarea de filme (posturile TV programează în neștire filme cu ilegaliști sau cu fruntași în producție). Există și categoria „ideologilor”, fascinați de extrema stînga și de teoreticienii ei. Cît privește puseurile comunistoide în țările de veche tradiție democratică – e imposibil de găsit o explicație rațională. Uniunea Sovietică, China, Cuba au fost – pe rînd – obiectul unei adorații oarbe, dusă pînă la fanatism. Un virus? Foarte probabil. Un virus căruia nu i s-a găsit încă antidotul.

De ce credeți că atrage comunismul mai mult decît democrația? (Fac referire și la anecdota amintită în capitolul „Dreapta și stînga: un cuplu problematic”, cu tînăra actriță care a declarat că „urăște” capitalismul.)

E aiuritor, și ar fi amuzant dacă n-ar fi penibil, cum feluriți domni și felurite doamne țin un discurs vehement anticapitalist, beneficiind în același timp de toate avantajele capitalismului. Deplîng inegalitățile deși sute de milioane, dacă nu miliarde de oameni au ieșit, grație capitalismului, din sărăcia lucie în care trăiau pînă nu demult. Cred că de asta atrage comunismul, și discursul radical de stînga în general: pentru că s-a perpetuat mitul egalitarismului. Or, din fericire, oamenii nu sînt toți la fel și, în consecință, nu sînt egali. Da, trebuie să fie egalitate în fața legii, altfel însă trebuie să funcționeze, peste tot, meritocrația. Și apoi, democrația înseamnă alegere, te obligă să gîndești; în comunism nu trebuie să te obosești, gîndesc alții pentru tine.

În mai multe rînduri vorbiți despre un curent progresist caracterizat de o virulentă dorință de cenzură și interdicții. Adepților woke, care țin să elimine și să contextualizeze diferite opere de artă, în numele corectitudinii politice, le amintiți de cenzura comunistă (printre altele și de replica scoasă, pe vremuri, din piesa lui Caragiale, O scrisoare pierdută: „Stimabile, prea te faci chinez”). A fost ideea de progres confiscată de progresiști?

Cei ce se recomandă drept „progresiști” sînt, de fapt, de un dogmatism înfiorător. Cine nu e de acord cu ei este imediat taxat ca reacționar, conservator, de extremă dreapta etc. Numai că „progresiștii” pot fi uneori mai conservatori decît conservatorii. Ecologiștii sînt campioni în această privință, ei vor să dea timpul înapoi, militează – de pildă – împotriva centralelor atomo-electrice (în Germania au reușit să le interzică) și preferă să ardă pădurile. Poți califica drept „progres” anumite revendicări ale unor grupuri minoritare ? Cea mai spectaculoasă, dar și cea mai absurdă inițiativă a mișcării woke este negarea realităților biologice: în locul celor două sexe am avea niște ipostaze „fluide” și fiecare ar avea dreptul să aleagă ce ipostază dorește. O teză flagrant antiștiințifică și, în consecință, retrogradă. Progresul trebuie să fie condus de rațiune, în caz contrar eșuează în ridicol.

În „Contextualizări” afirmați că în special regimurile totalitare consideră indivizii imaturi intelectual, vulnerabili și influențabili, drept urmare trebuie să-i „ghideze”. Cenzura, blamul, contextualizările din prezent au un impact mai puternic în influențarea gîndirii tinerilor decît cenzura din timpul comunismului?

Nu știu dacă impactul e mai puternic, dar cu siguranță el există. Nici nu s-ar putea altfel acum, cînd și filmele de la Hollywood încep să asculte de codurile woke. În universitățile occidentale, mai ales în cele americane, „religia woke”(ca să reiau formula lui Jean-Claude Braunstein) e foarte prezentă. Se întîmplă – cazurile, destul de dese, se cunosc – ca studenții să-și taxeze sever profesorii cînd au impresia că aceștia „calcă strîmb”. În Franța, studenți de la diferite universități au reușit să anuleze spectacole de teatru sau conferințe ale unor personalități considerate „reacționare”. Sînt ei oare conștienți că repetă practicile cenzurii comuniste? Nu cred. Dar nu cred nici că ar avea habar de cenzura comunistă și, în general, de cenzura practicată de regimurile totalitare. 

Vorbind despre tînăra generație, aflată în ținta „noului” progres, amintiți, în capitolul „Nu sîntem ce părem a fi”, despre impactul ideologiei de gen: un număr tot mai mare de tineri, bombardați cu discursuri care neagă heterosexualitatea, devin „disperați” că sînt prea „normali”. Că nu au impulsuri homosexuale și că se simt, hélas, ceea ce sînt. Mai vorbim despre o apărare a drepturilor grupurilor minoritare, sau despre o îndoctrinare pe linie de partid?

Intrăm, cum bine știți, pe un teren minat. Așa cum spuneam mai înainte, avem a face cu o derivă fără legătură cu apărarea statutului și drepturilor minorităților sexuale. Personalități cu autoritate științifică au luat poziție și au avertizat asupra pericolelor pe care le produce această frenezie identitară ce pretinde că se opune societății „patriarhale”. Copiii și adolescenții sînt foarte vulnerabili și devin victime sigure ale îndoctrinării. E o zonă, aceasta a ideologiei de gen, în care se alunecă ușor în rizibil și în penibil. Foarte recent, o activistă trans a întrerupt o reprezentație a unui teatru bucureștean pe motiv că în piesă rolul unui personaj trans era jucat de o persoană hetero. Acest protest aberant a găsit înțelegere – am văzut pe rețelele de socializare – la mai mulți intelectuali. Cineva sugera chiar ca astfel de spectacole, ce vorbesc despre grupurile minoritare, să fie „vizionate” în prealabil și avizate de către reprezentanți ai acestora. Așadar, să reintroducem cenzura! Nu e de mirare: orice ideologie totalitară se servește de cenzură.

Afirmați că prostia și fanatismul sînt greu de combătut. În perioada pandemiei, restricțiile au provocat, pe de o parte, revoltă, iar pe de alta, au fost îmbrățișate ca o „nouă ordine existențială”, după cum scrieți în capitolul „O lume nouă”. Credeți că există o tendință socială de a îmbrățișa de bunăvoie interdicțiile și aberațiile?

Există în fiecare dintre noi o pornire masochistă, pe care reușim să o stăpînim cu mai mult sau mai puțin succes. Regimurile totalitare reușesc să-i facă pe oameni să accepte umilințele și interdicțiile. Și indivizii, și masele pot fi manipulate. Cum credeți că se explică faptul că mii, zeci de mii de oameni urlau, cît îi ținea gura, „Ceaușescu – PCR”? E și spiritul de turmă, e și nevoia de a te simți protejat de către un „tătuc”, e și frica, e și resemnarea că nu ai alternativă. „Trebuie să îl imaginăm pe Sisif fericit”, spunea Camus. Tot fericiți, în inconștiența lor,  trebuie să ni-i închipuim pe cei ce acceptă cenzura și ideile aberante. 

În capitolul care dă și titlul cărții, „O lume care a luat-o razna”, afirmați că neofeminismul nu mai are drept obiectiv emanciparea femeilor, ci eliminarea bărbaților. În „Escalada aberațiilor” amintiți de declarația vicepreședintei UNEF din 2017: toți albii, „această rasă inferioară, trebuie gazați”. Cum vă explicați că resentimentele personale au devenit virtuți colective și că asemenea discursuri de incitare la ură sînt perfect legitime și chiar aplaudate? 

Sînt, într-adevăr, unele neofeministe care declară că bărbații trebuie să dispară. E dezolant să constați că feminismul, ce are importanța lui istorică și care a jucat un rol decisiv în emanciparea femeilor, cunoaște acum această ipostază caricaturală. Ponderea nemeritată pe care au căpătat-o „studiile de gen” contribuie și ea la delirul identitar. În fapt, neofeministele nu reușesc să-și definească propria lor identitate și din această frustrare provine, probabil, intoleranța față de „sexul opus”. Vicepreședinta UNEF a cărei declarație o reproduceți era, în 2017, studentă. Și vorbea serios. Da, există un rasism anti-alb, detestabil ca orice rasism, rasism anti-alb ce este mai ales o reacție la ceea ce teoreticienii woke au numit „privilegiul alb”. Astfel de ieșiri violente sînt aplaudate fiindcă sînt socotite forme ale revoltei împotriva inegalităților – de gen, de clasă, de rasă. Nu altceva fac ecologiștii, stropind cu supă Gioconda ori, la Londra, un tablou de Van Gogh sau legîndu-se cu lanțuri în muzee etc. Gesturi infantile, menite doar să șocheze. Ecologișii, ca și neofeministele ori antirasiștii de rit nou, practică intens vînătoarea de vrăjitoare. Ideologia woke propovăduiește incluziunea, dar, în realitate, adepții ei adoră anatemizarea și excluderile. Nu degeaba au promovat „cultura anulării…”

În ce măsură extremismele corectitudinii politice se fac resimțite în România și în ce măsură sînt ele combătute în Occident?

Corectitudinea politică și ideologia woke sînt prezente în universitățile românești, în zona culturii și în spațiul public. Din fericire, e vorba – deocamdată – de manifestări izolate, fără audiență reală. Nu mă mir de universitari: vor să participe la colocvii internaționale, vor să publice în reviste din străinătate, vor burse etc. și atunci se pliază exigențelor – se ocupă de studii de gen, de studii post-coloniale (cu varianta de-coloniale, deoarece, nu-i așa, colonialismul, ca și rasismul, face parte din ADN-ul omului alb). 

Interesant e însă că în Occident observăm în prezent a puternică reacție anti-woke. Au apărut, într-un interval scurt de timp, atît în Statele Unite, cît și în Europa occidentală, multe cărți care analizează critic, cu argumente solide, fenomenul woke. Chiar și mari companii, precum Disney sau Netflix, care se arătau extrem de receptive – pînă la ridicol – față de corectitudinea politică au devenit mai prudente și mai moderate. În Franța, s-a protestat vehement (au făcut-o, printre alții, oameni competenți, lingviști de renume) împotriva aberației numite „scriitura incluzivă”, dar ea este în continuare practicată, chiar și în unele universități sau în instituții publice. Așadar, ideologia woke rămîne prezentă, o prezență agresivă și care urmărește intimidarea preopinenților. Cînd ți se pun etichetele de  „conservator” sau „reacționar”, mai e un pas (mic) pînă cînd ești clasat la „extrema dreapta”. Este ceea ce a pățit de curînd un scriitor admirabil, Sylvain Tesson, ca urmare a unei manevre – pusă la cale de niște poeți cvasi-anonimi – ce a amintit de cel mai autentic și mai detestabil jdanovism cultural.

A doua parte a cărții, „Lecturi“, oferă parcă un antidot la razna lumii: un periplu printre cafenele, librării, biblioteci. Amintiți o serie de lecturi, autori, jurnaliști care au demitizat (sau au încercat s-o facă) imaginea sentimentalistă asupra regimurilor totalitare. Vorbiți, într-un registru umoristic, și despre cartea lui Dominique Noguez, Cum să-ți ratezi complet viața în unsprezece lecții. Se pretează aceste lecții și la ideologiile corectitudinii politice?

Aveți perfectă dreptate. Cînd mi-am organizat textele pentru carte, am văzut că se grupează în două categorii oarecum antitetice. „Lecturile” ne readuc pe tărîmul literaturii, acolo unde se respiră un aer mai proaspăt. Am încercat ca textele să fie cît mai variate și nu am ocolit – lucru care nu prea îmi stă, de obicei, în fire – nota confesivă. M-am oprit nu o dată la cărți puțin cunoscute sau complet necunoscute publicului românesc. Am avut satisfacția ca mai multe persoane să-mi spună că au comandat pe Amazon cărțile pe care le prezentam, cînd publicam comentariul respectiv în revistă sau în ziar. Un autor necunoscut la noi este acest Dominique Noguez, scriitor cu multă imaginație și cu un umor de cea mai bună calitate. Cartea aceea, Cum să-ți ratezi viața în unsprezece lecții, e în felul ei, nu cred că exagerez, o capodoperă. Dar, vai, partizanii corectitudinii politice nu citesc astfel de cărți, ei n-au „organ” pentru umor. Eu aș adăuga un capitol la cartea lui Noguez: „Cum să-ți ratezi viața adoptînd gîndirea woke”. 

Pe final de interviu, vă fac o mărturisire: am rîs, de multe ori, în timp ce v-am citit cartea. Deși realitatea nu e deloc amuzantă, cum să te abții cînd citești despre soțul „deconstruit” al Sandrinei Rousseau? Despre post-pornografie? Despre „decolonizarea luminii”? Despre „anus, ca laborator al practicilor democratice”? Credeți că rîsul este incorect politic?

Nici nu știți ce bucurie îmi faceți spunînd că v-ați amuzat în mai multe rînduri citind cartea mea. Mă crispează gîndul că aș putea fi tern sau plicticos. Cum să nu rîzi la enormitățile debitate, cu stupefiantă seriozitate, de wokiști ? Am cules, într-adevăr, multe „perle” și m-am gîndit că e bine să le fac cunoscute și altora. Lipsa de umor a wokiștilor face ca rîsul să fie incorect politic, umorul riscînd oricînd să devină suspect. Dar rîsul poate arunca în aer toate năzbîtiile de genul celor pe care le-ați citat mai înainte. Rîsul este o formă de luciditate și de sănătate spirituală. Acoperindu-se de ridicol, wokiștii vor dispărea la un moment dat în neant. Rîsul nostru poate să grăbească acest proces de igienizare intelectuală și morală.

interviu realizat de Stela GIURGEANU