Omul multilateral dezvoltat al capitalismului
În comunism era analizat în şedinţe şi plenare. În capitalism, se plimbă prin piaţa liberă analizînd cererea şi oferta, luptîndu-se cu concurenţa, cu recesiunea şi incapacitatea de adaptare la lumea nouă. Am văzut ingineri ce-şi deschideau buticuri, medici care vindeau mîncare pentru cîini, profesori – distribuitori de produse de curăţat. Aşa că atunci cînd, în primăvara anului 2010, am fost anunţată de necesitatea participării mele la redresarea economiei naţionale, eram pregătită ideologic.
Mi s-a explicat mult prea mult cum bugetul ţării nu mai suporta grasul meu salariu de bugetar.
Formată în comunism, am înţeles uşor ideea sacrificiului, iar sintagma „multilateral dezvoltat“ mi-a fost de mare ajutor. Mai greu a fost să explic toate acestea tinerei generaţii, care încă mai aude povestea cu „cine are carte are parte“. A trebuit să explic pe îndelete că munca înnobilează, că profesorul, inginerul, medicul – tocmai pentru că au carte – pot să facă multe lucruri, satisfăcîndu-şi nevoia de învăţare permanentă. Ei, copiii, se încăpăţînau să nu înţeleagă. A trebuit să adaug învăţămîntului românesc dimensiunea practică ce-i lipseşte.
După ce am aruncat în sertarul cu facturi diplomele obţinute de elevi la fazele naţionale ale olimpiadei de istorie, mi-am luat inima-n dinţi şi, mobilizată de pregătirea ideologică şi de sfaturile mai-marilor ţării, mi-am mai luat un „job“.
Curtea era mare. Pămîntul – afînat. Am dat fuga la tîrg şi mi-am investit salariul în arpagic (sămînţă de ceapă). M-am gîndit că neamul meu de ţărani mi-o fi transmis ceva talent, că generaţii de strămoşi vor veghea şi proteja investiţia, adăugînd – desigur! – multilateralitatea educaţiei comuniste. Suta de kilograme de arpagic a fost înfiptă bob cu bob trei zile la rînd, de dimineaţa pînă seara. Vacanţa de Paşti a fost petrecută în cel mai sănătos mod posibil. Pentru că aveam deprinderea proastă de a citi, am achiziţionat cărţile cu tehnologia cultivării cepei: ce boli, ce săpături, ce stropeli. Din împrumuturi CAR am luat furtun şi pompă pe benzină. Ceapa creştea. Beneficiase de toată atenţia şi arăta ca ceapa verde de-acasă. M-am gîndit să caut piaţă de desfacere. Stai pe net, postează poze cu ceapa, pune anunţuri. Apoi caută o piaţă reală: o tarabă într-o piaţă, închiriată cu alţi bani.
Am început recoltatul. Zece mii de cepe smulse fir cu fir. Fir cu fir spălate, legate cîte patru. Legate cîte douăzeci înmulţit cu patru. Operaţia începea dimineaţa la 5 şi se termina în dimineaţa zilei următoare, la 2. Toţi strămoşii au fost invocaţi. Revoluţia agrară din Europa, reforma lui Cuza, asocierea în ferme, directiva europeană nu ştiu care, iar axele prioritare din proiectele pe agricultură au avut parte de studiu. Snopii de ceapă ambalaţi frumos erau aşezaţi în Logan: în portbagaj, dar şi pe locurile pasagerilor. Prima oprire: la taraba personală. Producătorul: faţă-n faţă cu cumpărătorul. Producătorii erau mulţi – urmare, desigur, a reconversiei profesionale! Cumpărătorii – bătrînei şi bătrînele care căutau prin portofele ponosite. 0,5 ron preţul celor patru fire de ceapă legate-n noaptea precedentă. În maşină, miile de cepe se luptau cu soarele ce încălzea parcarea. Trebuia să aleg între a căuta un uriaş tomberon sau o piaţă de intermediari. Într-un loc numit Pucheni am descoperit sute de maşini cu milioane de fire de ceapă şi tone de alte legume. Bişniţarii le ofereau producătorilor români, pe lîngă zîmbetul lor zeflemitor, preţuri ce făceau legumele româneşti să plîngă sau să ucidă legumele turceşti, bulgăreşti, italiene care le priveau din tiruri. Sensibilă la suferinţa cepei mele, moleşită de atîta drum şi aşteptare, o vindeam, sau, mai bine zis, o dăruiam intermediarilor. Scăpată de marfă, ajung acasă cu o sută de roni, după ce am plătit benzina, taraba, intrarea în tîrgul de la Pucheni.
Acasă, priveam tarlaua şi începeam o altă rundă. Timp de o lună.
Cînd în sfîrşit s-a terminat, am fost în culmea fericirii. Pentru că nu mă pricep la contabilitate, mi-a fost teamă că nu-mi voi putea declara corect veniturile, că nu voi putea achita corect impozitul! Aşa că, a fost bine că nu am cîştigat bani.
De ce nu am reuşit? Simplu: nu mă pricep la afaceri!
Am uitat de globalizare, de piaţa liberă din UE, de supermarket! Circulă milioane de tiruri, cu milioane de cepe. Dacă doar bătrînii mai vin la piaţă, dacă sîntem doar 19 milioane de locuitori din care sugarii şi tinerele domnişoare nu consumă produsul oferit de mine?! …Cine-i de vină? Investitorul! Nu tu studiu de piaţă, nu tu marketing… şi vrei cîştig! Un cîştig tot am avut: am înţeles cum stă treaba cu omul multilateral dezvoltat şi am aprofundat istoria celor două categorii sociale: ţăranul şi profesorul.
Conservatori pînă la rădăcina firului de păr (sau de ceapă!), lipsiţi de pragmatism, se încăpăţînează să desţelenească pămîntul şi minţile-n opinci, în zdrenţe. Continuă să sape şi să predice. Răsplata: lanul şi olimpicii.
Omul multilateral dezvoltat din România, fie el comunist sau capitalist, a uitat un amănunt important: acela cu „omul potrivit la locul potrivit“. Dacă profesorul stă ziua la catedră, iar noaptea este taximetrist, dacă e cînd la şcoală, cînd la piaţă, concurenţa universităţilor din apus şi concurenţa roşiei turceşti vor rîde mult şi bine de „multilateralul om dezvoltat“ din România.
Pentru că a venit o altă primăvară, mă cheamă – ca să zic aşa – pămîntul şi olimpiadele. Voi pune nişte legume româneşti, doar ca să nu le cumpăr pe cele olandeze, şi voi merge la Iaşi, la olimpiada de istorie, doar pentru bucuria din ochii Ioanei, o fată deşteaptă care, a avut un dublu ghinion: să-i placă să înveţe şi să se nască la ţară. Sau doar într-o ţară în care, indiferent de epocă, se vorbeşte mult prea mult despre valori, despre om, şi se experimentează pe destine, reforme şi forme fără fond.
Claudia Mariela Trăncuţă este profesoară de istorie la Şcoala generală din satul Cartojani, judeţul Giurgiu.