Oglinda magică

Întrebarea e mereu aceeaşi: cît magic sau fantastic e în viaţa ta? Eu am crescut ca Heidi, pe un munte, ceea ce pare suficient de fantastic privit acum, din Bucureşti, dar atunci, dincolo de Moş Crăciun, 23 August, cînd se umplea locul de turişti şi de Campionatul mondial de fotbal transmis de bulgari, eu nu prea aveam ce alege la capitolul magie. Degeaba ştiam fiecare balegă de pe un munte, degeaba ştiam să arunc cu barda, să te duc în locuri în care puteai să coseşti flori de colţ, nimic nu se compară cu pilotarea unui Harrier (Harrier Attack) sau cu o clonă de Space Invaders pe un C64. Degeaba săream ca un ţap din creangă în creangă - Jumping Jack era mult mai palpitant.

Jocurile sînt o doză controlată (mai bine sau mai rău) de provocare învelită într-un staniol fantastic. Tehnologia are ceva magic oricum. Îmi aduc aminte cînd am văzut, în trusa de scule a unei delegaţii de cercetători japonezi, o lanternă de pus pe cap: era să leşin de uimire. Cînd tata a făcut rost de un aparat video, un geamantan de casete şi un televizor color, am fost năuc săptămîni. Primul calculator (amic) nu putea salva nimic, nici pe casetă, şi trebuia să scriu în fiecare zi (copiat dintr-o carte) un program în Basic ca să-mi apară ceva pe ecran - un soi de joc ce dura aproape două secunde. O oră de scris - două secunde - gameplay. Apoi, ajuns prin `85-`86 în Bucureşti, ca răsplată pentru meditaţiile de limbă română, doamna Dorcioman m-a lăsat să mă joc la un HC.

Fac parte din generaţia celor care au prins primelor PC-uri. Avea un coleg un X86 cu monitor portocaliu-negru. Din alea verde-negru văzusem destule - era un PDP la Institutul de fizică din Măgurele unde puteam să mă furişez. Aşa am trecut de la ceva  karate de HC la F19 pe X86 şi toată seria aia de jocuri - Space Quest etc. Pînă să am eu PC-ul meu, am mai stat într-o supă de visare şi dorinţă, chinuit de realitatea unui TSR80 şi un Amstrad CPC. Parte din formulă magică e să n-ai ce vrei şi să tot fabulezi. Cînd dai de un joc sau de orice descoperire similară şi nu ştii nimic, nici de unde se porneşte, nici ce trebuie să faci, nici dacă e un blockbuster cu un afiş interesant sau e bazat pe vreo franciză, vreun IP celebru! Să dechizi totul ca o carte ce urmează să se scrie sub ochii tăi, iar limbajul să-l inventaţi împreună, tu şi cartea! Cînd iei toate tastele la rînd să vezi dacă se întîmplă ceva e ca şi cum încerci tot ce ştii, îţi pui toată priceprea şi experienţa pe masă, te rogi să iasă ceva viu din grămada de noroi şi, culmea, ceva se mişcă! Am avut multe discuţii, ani mai tîrziu, cînd mămici îmi reproşau că le stric odraslele cu jocurile pe care le fac. Nu că ar fi ştiut ce anume fac eu. Cum spuneam, e vorba de aceeaşi întrebare cu magia. Sînt convins că se poate găsi multă magie acum în a-ţi uda bocancii într-un rîu şi a încerca să prinzi un păstrăv cu mînă, nici nu se compară cu pilotarea unui Harrier, ce să mai vorbim de ameţirea unui stol de Angry Birds pe coliba unor porci care nu muşcă. Vrei să arunci ceva? Hai să înveţi să arunci cu barda! Fantezie garantată.

Revenind, l-am păcălit pe tata, care nu mă lăsa să mă joc la calculator după ce dăduse o avere pe el (probabil cît să-ţi iei o maşină azi), l-am păcălit arătîndu-i Dune. Tata absolvise facultatea de matematică, după ce-l dăduseră afară din cea de fizică pe motive politice (făcuse şase ani la Jilava şi Piteşti). A terminat la secţia maşini de calcul. Studiase, Algol, Cobol şi alte limbaje moarte, iar la vremea cînd îl păcăleam eu era uluit de PC. Din facultate nu atinsese un calculator şi intra încet, încet în zona asta, ca un bătrînel ce se hotărăşte să vadă care-i treabă cu dub-step-ul. Mai tîrziu urma să spună: "Domnule, tehnologia asta te umileşte". Am profitat, aşadar, de noua mea sculă de umilit familia şi am făcut toate tumbele posibile să par vexat. Abia aştept cînd voi avea copii să fiu pus în aceeaşi situaţie. Atunci aveam toate jocurile - mă duceam din Măgurele pînă în Pipera la fabrica Electronică unde era un domn, Tutuianu, care făcea rost de jocuri şi mi le dădea. Eram un puşti simpatic care venea cu un sac de dischete (mari şi mici ) şi şi le copia singur. Nu mai scriam o oră pentru două secunde de joc, acum mergeam vreo două ore cu RATB-ul, dar aveam de jucat pentru toată săptămîna.

Într-o zi, cînd cred că eram deja în ultimul an de liceu, trecînd pe la magazinul Muzica să caut un joystick, am văzut pe un ecran un joc pe care nu-l ştiam. Dintr-una într-alta am ajuns să scot teancul meu de discuri cu ultimile noutăţi şi să încep cu cei doi băieţi care se nimeriseră pe acolo să ne măsurăm forţele. Locul în care ne aflam era un soi de borcan de sticlă din cadrul Magazinului Muzica - dacă vînduse un mouse în şase luni. Aşa i-am cunocut pe cei ce urmau să-mi devină prietenii mei de suflet şi colaboratorii revistei Game Over. Borcanul cu pricina a devenit repede un loc de pelerinaj pentru toţi cei care încet, încet descopereau jocurile cu magia sau stîngăcia cu care te împovărează orice lucru nou. Cînd te urci prima oară în avion, deşi nu faci nimic greşit, eşti stîngaci. La apariţia trenului şi a automobilului, la primul telefon mobil, la primul smartphone, lumea se molipseşte cu o nouă stîngăcie. Aşa invadau încet, încet PC-urile noua lume a capitalismului cu dinţi de lapte. Îţi instalai CIEL-ul pentru contabilitate şi, de fapt, te jucai. Din copiat discuri cu jocuri făceam pe atunci mai mulţi bani decît toată familia mea. Şi toate discuţiile gen "Măi băiete, pune mîna să înveţi că ai bac şi facultate şi n-o să se aleagă nimic de tine dacă nu îţi vezi de treabă!" se terminau cu îngîmfarea mea cu care întrebam "Pentru ce?"

N-a trecut mult pînă să ne trecă prin minte să ne facem revista noastră şi, odată începută aventura asta, am descoperit altă magie - munca. După ce stai prea mult în virtual, vrei să iasă ceva din mîna ta. Şi nimic nu părea mai minunat decît evanghelizarea pasiunii noastre: să jucam tot, tot, tot şi să fim plătiţi să dăm note. Ce-i drept, ca orice magie, are nişte costuri, aşa că, pentru a mă duce la muncă, am început să cer bani de acasă, din salariile de bugetari ştiinţifici ale alor mei. Revista a fost un strigăt pe care mulţi aşteptau să-l audă. Handicapul nu mai trebuia ascuns. We were geeks şi faptul că nu exista pe atunci un nume pentru asta, făcea ca secta să fie o minune. Probabil aşa a fost şi cu hippioţii, cu skin heads, rednecks, hipsterii etc. "Oaia neagră a presi româneşti" era cea mai scumpă revistă românească şi se dădea pe sub mînă, se fura din tipografie şi avea Fan Club. Ca auto-generat editorialist, am cunoscut tot soiul de oameni cărora le plăcea să se joace şi care voiau să facă parte din flagel. Era o vreme în care, căutînd publicitate pentru revistă, ajungeai la o firmă de calculatoare şi ţi se spunea: "Jocuri? Păi astea sînt pentru copii. Încercaţi la un magazin de jucării." La magazinul de jucării îţi ziceau: "PC-uri? Păi astea sînt chestii serioase. Încercaţi la IT". Nimeni nu zicea IT pe atunci, dar asta era ideea. Aşa am ajuns la o colaborare cu Nemira, editură care publica şi vorbea cu un alt sector de magie. Am încercat să facem două jocuri şi am avut primul (cred că şi singurul) stand romînesc la E3 (Electronic Entertainment Expo), un soi de bal al tuturor jocurilor. Nu mai spun cum, pe vremea revistei, la primul contact cu un astfel de bal era să leşin. Era ca o lanternă japoneză de pus pe cap, doar că avea nişte hectare în diametru şi în lumina ei dansau toate personajele jocurilor în care EU am fost protagonist! EU! Eu, cînd eram Duke Nukem sau cînd eram Lara Croft şi aşa mai departe.

Odată ce te laşi de critică şi încerci să pui mîna să faci ceva, ca în orice magie, cu cît îţi bagi mîinile pînă la cot şi începi să re-distilezi praful de coadă de dragon, descoperi toate firele şi maţele şi oglinzile din spate. Nu ajungi să crezi iar decît atunci cînd din mîinile tale iese magie, iar pentru asta e nevoie de multă muncă. Am apucat să trec prin multe jocuri pe tot soiul de platforme. Gameboy (GBA), Game Cube, PS2, Xbox, PS3, X360, Wii, pe mobile de la brew, la Windows mobile, IPAQ (vai, ce cărămidă scumpă!), de la Chessmaster la Assasin`s Creed şi apoi la God Of War şi altele. Am cunoscut oameni minunaţi, mi-am întîlnit idolii şi am băut cu ei. "Indiferent cît este de sătul împăratul, ştiu că i se va face foame iar". Oamenii se vor plictisi mereu, indiferent ce arunci în oglinda magică.