Ochiul lui Charcot şi cîteva apropouri despre fotografii cu femei

La sfîrșitul secolului al ­XIX-lea, în plină Belle Époque, se declanșa o apocalipsă a fantasmelor despre imaginea femeii, cu complicitatea unui gadget nou pe atunci, aparatul de fotografiat.

Astfel încît azi, cînd Kim Kardashian pune mîna să-și facă un selfie, plătește tribut inconștient acelui moment, cînd fantasma cunoașterii se contopea cu fantasma isteriei.

Afirmațiile de mai sus par ușor exagerate pentru un cititor atent, dar necunoscător al contextului particular de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Așa că voi creiona contextul și voi prezenta personajele unui complot simbolic pe care, minimal și implicit, îl mai susținem și azi, în imortalizarea digitală sau pe film a femeii.

@acelasiautrJean-Martin Charcot este apostolul acestei înscenări. Mulți fac referire la dînsul, în caz că au auzit de el (cu excepția francezilor, évidemment, atît de mîndri de tot ce înseamnă moștenire culturală sau științifică autohtonă), ca maestrul care l-a orientat pe Freud spre studiul fenomenului isteric.

Puțini fac însă referire la Charcot ca la un călău al femeilor. Pentru că, în numele științei obiective, nimeni nu se gîndește că, de bună-credință, Charcot ar fi vrut să facă vreun rău cîrdului nesfîrșit de paciente pe care le prezenta ca aliens morbizi publicului cultivat al Parisului, cău­tînd regularitatea, normativitatea ascunsă în spatele simptomelor isterice.

Profesorul și neurologul Charcot și-a căutat un pol de legitimitate în spectacolele sale medicale – iar această legitimitate și-a găsit-o în aparatul de fotografiat. Postulatul său metodologic este unul care ne poate da fiori – așa cum histologul folosește microscopul pentru a studia țesuturile, studiul isteriei trebuie să facă apel la aparatul de fotografiat.

Mai pe înțeles – suficient de multe fotografii cu femei isterice vor releva că acest fenomen poate fi înțeles, că privitorul (și, evident, nu voyeur-ul!) poate decela regularități, aspecte, legături, corelații care vor rezolva în cheie vizuală misterul isteriei. Arhiva de ipostaze foto isterice feminine a spitalului Salpêtrière stă mărturie pentru acest lucru.

Această perspectivă este astăzi mai degrabă uitată, sau dormantă, aș putea spune. Acest lucru se datorează în principal celebrității lui ­Freud, căruia nu-i plăcea să vadă și să fie văzut (dovadă că se poziționa, pe fotoliu, în afara cîmpului vizual al pacienților lui), ci mai degrabă să audă ceea ce îi transmitea pacientul.

Freud schimbă deci analizatorul și încearcă să găsească cheia descifrării isteriei feminine în relatări și asociații, și nu în imagine. Imaginea însă a spectacolului isteric supraviețuiește insidios în periferiile percepțiilor noastre asupra fotografiei cu femei.

Fotografia de modă, fotografia comercială sau nesfîrșitele surprinderi prin click ale ipostazelor feminine banale readuc în discuție programul charcotian – artificialul, înscenatul, strîmbătura, surprinderea momentului unic sînt în fapt o continuare a modului în care platforma metodologică a profesorului supraviețuiește în felul în care fiecare dintre noi știe cum să se uite la o fotografie cu femei.

Fiecare fotografie nouă cu un personaj feminin riscă să fie azi un obiect de studiu al micului Charcot din noi – se în­tîmplă să dai browse pe fotografii și să îți atragă atenția o expresie, o atitudine, o iregularitate și un beculeț ți se aprinde într-un colț al minții – femeia asta nu este așa cum ar trebui, nu intră în tipar sau tocmai un tipar ai putea să identifici, dar acest tipar este nenumit, pentru că noi nu mai vorbim științific despre isterie, noi nu sîntem robi ai unei lecturi impuse a realității, nu?

Moștenirea lui Charcot este insidioasă. Ne face cumva să privim părtinitori imaginile femeii, indiferent de genul privitorului. Iar în această epocă eminamente vizuală, riscul de stigmatizare și de mortificare simbolică a imaginii feminine este cu atît mai mare. (V)-am identificat făptașul. Putem oare să ne eliberăm de tirania lui? Treceți în revistă cîteva selfie-uri ale lui Kim Kardashian, ca temă pentru acasă. Dacă ajungeți la concluzia că își este sieși victimă, activîndu-l pe Charcot-ul ei interior, ați picat examenul. Și va trebui să reînvățați să priviți. Eu încă mă mai lupt cu această reînvățare.

Mugur Ciumăgeanu este psiholog și psihoterapeut, cadru didactic la Universitatea de Vest din Timișoara. Cu aplombul unui amator al fotografiei și al unui practicant de cabinet, el încearcă să readucă în discuție statutul isteriei într-o lume care vrea să uite nedreptățile și abuzurile care au fost înfăptuite la adresa femeii în numele științei.